În februarie 1960 i s-a permis să facă o călătorie în vederea unei documentări în țările socialiste. A evadat din Berlinul de Est în Berlinul de Vest prin punctul de frontieră „Charlie”, Zidul Berlinului nefiind, pe atunci, construit.
Pentru această evadare din lagărul fericirii comuniste, familia rămasă în țară avea să plătească cu vîrf și îndesat. Părinții, sora tatălui, sora lui, Lila, cumnata Ileana şi Henriette Yvonne Stahl sînt arestați la 5 noiembrie, deși Petru fugise în februarie. Ileana Medrea, Theresa Dumitriu şi Lila Dumitriu vor sta în aceeași celulă. Toți arestații lotului Petru Dumitriu au făcut închisoare un an și opt zile (din 3 decembrie 1960 pînă în 11 decembrie 1961), pînă la scrisoarea adresată de Petru Dumitriu lui Gheorghe Gheorghiu Dej, președintele țării şi primul secretar al Partidului Muncitoresc Român, o scrisoare deschisă prin care își motivează gestul şi roagă să i se trimită copilul la Paris, la domnul Gallimard. Fiica autorului e ridicată de la Cluj, unde se afla sub îngrijirea doicii fetelor Medrea, și trimisă la orfelinat, la București, în Piața Lahovary, cu nume schimbat. Soția suportă cu greu absența copilului. De asemenea, el îi trimite o scrisoare deschisă Henriettei Yvonne Stahl, cerîndu-i iertare pentru gestul său.
Petru Dumitriu rămîne la început în Germania, deoarece Franța i-a refuzat cetățenia la sugestia Monicăi Lovinescu făcută lui Mircea Eliade.
Prima carte din exil a lui Petru Dumitriu, „Ne întîlnim la Judecata de Apoi”, trebuia să fie tipărită la Gallimard, cea mai mare editură franceză de atunci și de acum. Auzind de faptul acesta, exilații români din Franța l-au delegat pe Mircea Eliade să intervină pe lîngă director ca să-i rezilieze contractul. După ce i-a ascultat pledoaria, Gaston Gallimard ar fi zis: „Prea bine, domnule Eliade, Petru Dumitriu nu va mai apărea la noi, dar să știți că pe scaunul pe care stați a stat el în urmă cu o oră și mi-a vorbit despre dumneavoastră cu o admirație cum nu mi-a mai fost dat să aud”. Mirea Eliade a regretat amar gestul său (mărturisea el, peste ani). Christinel Eliade, soția marelui istoric al religiilor, nu înceta să o blameze pe Monica Lovinescu pentru că l-a împins pe Mircea să întreprindă ceva împotriva conștiinței sale.
În 1961, Franța îi oferă lui Petru Dumitriu cetățenia franceză, după ce verificase spusele lui Mircea Eliade, iar acestea se dovediseră a fi neadevărate. Dar, ce să vezi? De această dată, Petru Dumitriu refuză cetățenia franceză. Stînga franceză, la rîndul ei, considera că autorul a trădat (fugind din România) cauza stîngii internaționaliste, deoarece rolul lui ar fi fost acela de a constitui, pentru Vest, o voce pertinentă a Estului.
În 1964 îi scrie lui André Malraux, ministru al culturii sub De Gaulle, rugîndu-l să-l ajute să-și recupereze copilul. Acesta îi răspunde că nu poate face nimic. Mai scrie și unor mari gazetari din Franța, primind răspunsuri foarte reci. A fost totuși ajutat de Jacqueline Piatier, redactor la „Le Monde”, care l-a sfătuit să publice în „Le Monde” o scrisoare deschisă adresată directorului ziarului, Beuve-Méry. Scrisoarea s-a publicat cu prilejul vizitei oficiale a lui Ion Gheorghe Maurer la Paris. Copilul îi va fi trimis după două săptămîni.
Ileana Medrea este chemată la Securitate și i se spune că lui Petru Dumitriu i se va trimite fiica, Ileana, fie cu un însoțitor, fie cu ea ca însoțitor. Poate reveni în țară ori poate rămîne în Germania, după cum dorește. Ileana Medrea pleacă împreună cu nepoata (recuperată în august de la un orfelinat din Piața Lahovary, București) și nu se mai întoarce. Va lucra în Germania, în învățămînt.
În 1970, scriitorul are o nouă criză de identitate, declanșată și de sinuciderea prietenului său, Paul Celan, dar și pe fondul sentimentului de înstrăinare, care-l dusese la experiențe-limită. Petru Dumitriu nu va mai scrie vreme de un deceniu. Nu va ieși din casă și nici măcar nu va ridica storurile de la ferestre.
În 1980 încearcă să revină definitiv în țară, rugîndu-l pe Nicolae Fotino să intermedieze această cerere pe lîngă Nicolae Ceaușescu. Dar cere asemenea condiții de libertate în scrierea operei sale și în libera sa circulație prin Europa, încît solicitarea nu este acceptată.
Un an mai tîrziu (martie 1981) se duce la catedrala Nôtre Dame de la Route din Fribourg, Elveţia, și îşi schimbă confesiunea, devenind catolic (iezuit).
În 1986, soția sa îl părăsește, plecînd împreună cu fiica mai mică, Irina-Ileana, care avea să studieze farmacia. Se mută mai întîi la Darmstadt, apoi la Wupppertal. Fiica mai mare a început filosofia la München, dar nu și-a dat licența. S-a îndrăgostit de fiul unui farmacist bogat, cu care a plecat și a călătorit prin lume.
În 1988 se mută de la Frankfurt la Bad Godesberg, lîngă Bonn, cu chirie, într-o cameră de student. Renunță la tot ceea ce avea, inclusiv la cărțile din bibliotecă.
Ultima femeie pe care avea s-o iubească Petru Dumitriu și pe care avea s-o lase legatar universal al bunurilor sale a fost Françoise Mohr, născută în Metz, Franța, la 12 august 1946.
După revoluția din 1989, în anul cînd revenea Michael Jackson pentru un concert la București, 1996, Petru Dumitriu este invitat în România de președintele de atunci al țării, Ion Iliescu. Scriitorul revenea după 36 de ani de exil. A fost însoțit de la Metz la București de pictorul Eugen Mihăescu, și el proaspăt întors din exil, din SUA. Petru Dumitriu participă alături de Ion Iliescu la turul I al alegerilor pentru președinția României. Cu excepții puține şi notabile, nu este bine primit de comunitatea scriitoricească din România, în principal pentru că era un an electoral. Președintele îl numește ambasador itinerant al culturii române. După alegerile pierdute de Ion Iliescu, această calitate a lui Petru Dumitriu, ca și subvenția aferentă, sînt întrerupte de noua conducere a țării.
Nu-și recapătă cetățenia română care-i fusese luată în 1960. După demersuri îndelungate a fost demarată ediția de „Opere” proiectată să apară la Fundația Culturală Română sub conducerea academicianului Eugen Simion, căruia autorul îi trimisese prin fax scurte prefețe pentru volumele de inclus în ediție, inclusiv scrierile de tinerețe, pe care nu și le renegă. A fost făcut membru de onoare din străinătate al Academiei Române.
Actul final al vieții sale s-a petrecut la 6 aprilie 2002. Operat de artrită, în luna februarie, a decedat la ora 20:40 într-un spital la Metz, Franța, unde fusese internat cu cîteva zile înainte din cauza unei răceli. A cerut să fie incinerat, ca și restul familiei, iar urna sa funerară a fost depusă în capela familiei Mohr (la 9 aprilie, ora 15.00), în cimitirul din Jussy, Route d’Arse.
Se publică articole dedicate lui în presa franceză, „Le Figaro”, „La Croix”, „Le Monde”, „La France Catholique”, cât și în presa românească: „România literară”, „Contemporanul”, „Steaua”, „Apostrof”, „Convorbiri Literare”, etc. Acum și în Jupânu`.
Geo Alupoae
