Recent, Andrei Şerban spunea că „avem nevoie să mergem la teatru din mai multe puncte de vedere. Unul dintre ele ar fi acela că la teatru ar trebui să vedem ceea ce ne este foarte greu să observăm sau să experimentăm în viață: să vedem adevărul, să simțim adevărul; în viață mințim foarte des.
Foarte rar spunem adevărul. Chiar și atunci când jurăm sau ne dăm cuvântul de onoare, de fapt acoperim o altă minciună. Aceasta este masca pe care o purtăm fiecare. Sub aparența că sunt pe scenă și spun ceea ce simt, exprim ceva foarte adevărat, care se găsește în mine, dar în același timp, vezi că, de fapt, acest adevăr nu este decât o altă față a minciunii tale.
Este foarte greu să ajungi la adevărul adevărat. Teatrul s-a născut – acum 2000 și ceva de ani, în Grecia, din nevoia de verticalitate. Verticalitate înseamnă o linie care ne conectează cu altceva; ceva care ne ajută să trăim cu o dorință, cu o aspirație spre ceva ce nu știm, dar încercăm să aflăm. În subconștient avem nevoie să mergem la teatru pentru a fi hrăniți. Nevoia de această hrană este la fel de mare ca nevoia de a bea, de a mânca și de a respira. Avem nevoie de impresii care ne oferă o altă calitate de hrană. Diferențele acestei calități sunt asemănătoare cu mersul la restaurant sau cu mâncarea făcută de părinți acasă, care are o cu totul alt gust şi altă calitate decât la McDonald’s.”
Criticul de teatru, Alice Georgescu, se întreba la un moment dat: „Care este rostul teatrului – acum şi în viitor? Să se adreseze, cum se zicea pe vremuri, unor mase largi, ori să comunice cu un număr restrâns de privitori? Ce câştigă şi ce pierde el, într-un caz şi în celălalt?
Este (mai este) el o <artă a cetății>, ca în Antichitate (când, de-altminteri, populația unei cetăți era cam cât aceea a unui cartier de blocuri de astăzi), sau a devenit mai degrabă o delicatesă pe care o (de)gustă doar câțiva pasionați, cum se întâmpla, prin secolele XVII-XVIII, cu spectacolele de Curte?
Ca artă și, deopotrivă, ca serviciu social, teatrul e obligat să lupte pentru a cuceri cantitate sau trebuie să-şi păstreze calitatea, indiferent câţi sunt cei interesaţi de ea şi de el? Ce privilegiem, ce sprijinim, ce admirăm: teatrul de artă sau teatrul popular?”.
Multe întrebări la care răspunsurile variază. Eu nu mi-am propus să găsesc răspunsurile cele mai bune sau complete. Eu adaug percepţiei generale despre nevoia de a merge la teatru o altă perspectivă.
Simplă, dar nu simplistă. Eu cred că oamenii merg la teatru din motive diferite, însă există un element comun, un liant genetic: nevoia de poveste. Acum, mai mult ca oricînd. Povestea este cea care dă ghes curiozităţii omului de a vedea un spectacol de teatru. Fie ca îl vedem pe viu, era să zic în sala de spectacole, dar s-a schimbat mult conceptul de sală de teatru şi au apărut din ce în ce mai multe spaţii neconvenţionale, fie că vizionăm o înregistrare pe CD sau DVD (la TV e mai rar, cel puţin în România).
Dacă în trecutul glorios divin al Greciei antice teatrul explica (să ne amintim de prezenţa corului pe scenă), acum el nu mai caută explicaţii.
Pune, eventual, întrebări şi desfăşoară sub ochii noștri o poveste.
De aceea şi rezistă teatrul alături de film (şi cîte spaime au fost la apariţia concurenţei cinematografului), pentru că este susţinut de o poveste. Chiar şi în pantomimă. Aşa sîntem construiţi, însetaţi după poveşti. Nu neapărat după cunoaştere. După poveşti, ceea ce nu-i totuna.
Veţi spune că filmul ne asigură necesarul de poveşti, mai ales că are în spate o industrie a genului. Aşa este, însă viaţa ne demonstrează contrariul. Filmul, cu toată industria lui acaparatoare, nu poate acoperi acea sete de poveste pe care numai teatrul o poate satisface.
E ca la mîncăruri, dacă vreţi. Oricîte meniuri ar fi pe lumea asta, nu se poate ca un singur tip de restaurante să le satisfacă pe toate.
Însă ce-i cu nevoia asta a omului de a consuma poveşti, la teatru?
Ei bine, aici lucrurile se complică. Cîţi oameni, atîtea explicaţii.
Eu vă propun spre final o perspectivă plină de rigoare filozofică.
Cea a Sfîntului Augustin.
Geo Alupoae,
Critic de teatru și impresar al Teatrului ”Matei Vișniec”
