În prefața intitulată „Veghetor lucid al vremii între vise și răni”, Sylvestre Clancier notează chiar de la început: „Valeriu Stancu nu se teme de imagini și reprezentări puternice și foarte vizuale, după cum mărturisesc deja titlurile diferitelor secțiuni”. Într-adevăr, cartea poetului și traducătorului ieșean Valeriu Stancu are ca axă tematică frica, suferința, tortura (fizică și psihică), alunecarea în moarte. Membru din 1990 al Uniunii Scriitorilor din România, corespondent la diverse publicații culturale din întreaga lume, cu participări active la prestigioase manifestări cultural-științifice, decorat de Franța cu l’Ordre des Arts et des Lettres și recompensat pentru scrierile sale cu importante premii literare, scriitorul ieșean are o bibliografie impresionantă. Pînă acum i-au apărut numeroase volume de poezie (unele în ediție bilingvă) dintre care citez: „Înfrîngerea somnului”; „Soarele-Lup”; „Ființa de vis”; „Îngerul cu arcadele sparte/ L’Ange aux arcades brisées”; „Sinucigași de lux”; „Cu siliconul în bandulieră”; „Triunghiuri cu pupila albastră”; „Balada sărmanului pescar”; Ceremonia risipirii”; „Arlechin bolnav de noapte”; „Zbor de păsări oarbe/ Vuelo de pajares ciegos”; „Studiu cu zarul amurgului”; „răstignirea pelerinului”; „în umbra purpurei”; „armurier de curcubeie”; „refrene ferecate-n gât”; ”Lumina din regatul umbrei”.
Ca prozator, Valeriu Stacu a semnat romane și culegeri de nuvele: „Pelerinul de cenușă”; „Istorii din Berăria Veche”; „Conspirația vagabonzilor”; „Crematoriul de suflete”; „Cantina cu cearcăne”; „Respirația umbrei” ; „În luntrea ochiului”. Volumele de eseuri și note de călătorie sînt interesante și pline de substanță: „Spiritul universal al culturii române”; „Mexicul – tărîm de basm al poeziei”; „Cultura română în dialog cu universalitatea”; „Trei rîuri și un ocean de poezie”; „Cămașa lui Hristos și apocalipsa roșie”. 14 volume de poezie au apărut în traducere la prestigioase edituri din străinătate, iar ca mijlocitor între marea literatură a lumii și cultura noastră, scriitorul ieșean a trudit cu răbdarea unui adevărat bijutier, redînd în română volume de poezie de Christian Vivicorsi, Michel Camus, Francis Tessa, Jean Poncet, Jean-Pierre Vallotton, Hélène Dorion, Marc Alyn, Yves Namur, Jacques Lovichi, Pierre-Yves Soucy, Denis Emorine, Hughes Labrusse.
Cele șapte secțiuni ale acestei antologii poetice transmit o emoție puternică, netrucată. Într-un univers dihotomic, în care poetul dialoghează cu umbra sa și cu mereu prezentul înger, poemele sub forma unor balade-incantații modelează o stare de spirit împovărată de presimțirea morții. „Triunghiuri cu pupila albastră”, primul capitol, stă sub semnul finitudinii, iar în poemul „orbire”, raportîndu-se la modelul christic, poetul trage următoarea concluzie, pesimist și pustiit: „Dar Iisus Hristos n-a purtat niciodată ochelari/ N-a știut, sărmanul/ Că vederea slăbește cu vremea/ Așa cum iubirea slăbește cu vremea”. Discursul poetic este descriptiv, cu imagini impregnate de oniric : „Casa mea cu ziduri de închisoare/ Strada poeților/ Săracă, pustie, necunoscută…/ Strada poeților cu mărăcini înspinați/ Din coroana sa;/ Strada poeților/ Cu salcîmi înfloriți chiar și iarna”. (p. 13)
„Tăcerea călăului”, poem de o muzicalitate aparte, este parcurs în egală măsură de presimțirea finalului, de așteptarea înfrigurată a morții, zicerea curgînd lin, ca un cîntec de leagăn al celui care știe că nu are scăpare: „Știam de pe-atunci că-ntr-o zi va veni/ Călăul cel care/ Ca pasărea morții-nvățat-a să zboare/ Cu hainele-i roșii cu ochii lui gri/ Știam că-ntr-o zi va veni/ Călăul cel care/ Ca pasărea morții-nvățat-a să zboare”. (p. 17) „Întoarcerea din moarte” reia în același tipar formal, ca o tînguire, obsesia sfîrșitului, raportată la logos, la cuvînt, sursă a eului poetic: „Din moarte,/ o știu te întorci,/ Te întorci sleit/ Așa cum prizonierii de război/ Risipiți în largul Siberiei/ Se întorc sleiți/ Purtînd în ranițele jerpelite/ Rănile,/ Decorațiile,/ Camarazii căzuți la datorie./ Pe câmpul de luptă;// […] Din moarte,/ O știu te întorci/ Numai dacă îți face semn/ Cuvîntul…”. (p. 21)
„Îngerul cu arcadele sparte” aduce în scenă personajul îngerului, un alter ego al poetului, „suveran în regatul morții”, care „rătăcește/ cu arcadele sparte/ răstignind/ amurgul pontifical.” Dedublîndu-se în oglindă,
poetul/îngerul observă nu numai „craterul arcadelor sparte”, ci și „rochia roșie decolorată/ a unei iubite de-o clipă”, atîrntă de ramă. Decorul poetului este cel al unui calofil, cu sfeșnice, oglinzi, cu imagini ale confraților pe care îi traduce: „În bibliotecă, fotografia/ lui Michel Camus a început/ să încărunțească”. (p. 33)
Schimbând formal zicerea și apelînd la poemul în proză, secțiunea „noapte la persoana întîi” are ca principală temă tăcerea, alternînd cu cuvîntul dătător de frumusețe și viață, scurgerea timpului, teama care „se-ncuibă” în suflet. La pagina 50, un fragment construit printr-o repetiție de metafore dă una dintre cele mai frumoase definiții ale logosului: „Țărîna vie a creierului sparge calota craniului, revărsîndu-se peste ruguri de întuneric, peste frigul nestatorniciei, peste cimitirul de rouă al pleoapei, peste clopotul de somn al umbrei, peste rugina roții de trecere, peste palmele sîngelui meu, peste luntrea de iluzii a haosului, peste haosul interioarelor călătorii, peste obstacolul de aer al visului, peste aisbergul de lumină al tăcerii…Turnuri de pază, cuvintele, turnuri de pază…”. (p. 50)
În continuare, „Sinucigași de lux” înfățișează cititorului tema morții voluntare, a suicidului organizat meticulos, într-un decor maritim, în una dintre cele mai elitiste zone ale Franței, cu un ecou intertextual din José Saramago: „hai să ne sinucidem, iubito,/ oricum într-o zi ruguri vor fi stalactitele,/ să profităm de trecerea noastră prin Etretat/ și de faptul că avem o mașină de lux/ cu care să ne-aruncăm în hău de pe faleza normandă; de altfel, și alții au făcut-o înaintea noastră; să profităm, iubito, e simplu: urcăm spre punctul cel mai înalt al coastei/ șerpi înierbați ne mîngîie glezna mașinii/ orhideele mării se-agață de stînci […] hai să ne sinucidem, iubito,/ e șic să te sinucizi pe faleza de la Etretat/ aruncîndu-te-n valuri cu o mașină de lux!/ a doua zi vom face, în sfîrșit,/ <la une des journaux> / și-apoi chiar asta voiam să-i spun prietenului meu/ Filosoful: / <Pour vivre il faut mourir!>:”. (p. 63) Un alt posibil decor este Parisul, unde Paul Celan și-a găsit moartea aruncîndu-se în Sena. Pentru Valeriu Stancu – cel care privind Sena are gînduri sinucigașe – persistă cîteva întrebări capitale: „și de ce mă rog, domnule, să te sinucizi/ într-o țară îndepărtată/ într-o țară străină,/ departe de locul/ în care comuniștii/ ți-au înjugat/ bunicul/ să-și are/ moșia/ departe de locul în care l-au împins/ în cele din urmă/ să-și pună gîtul în laț […] departe de locul/ în care/ un medic/ tot comunist/ ți-a ucis fratele/ pe masa de operație”. Ludic, dezabuzat, poetul ajunge la o concluzie amară: „Numai din orgoliul/ de a spune – hélas, asemenea altora ! – <patrie nerecunoscătoare, nici corpul meu nu-l vei/ avea măcar!>/ Și totuși, ce voluptuoasă veșnicie/ să te sinucizi învăluindu-te/ în trupul Senei/ ca să nu mai fii nevoit să te scalzi în mizeria/ țării”. (p. 79)
„Vorbește-mi, rogu-te, de noua geografie a trecutului tău” spune Valeriu Stancu în unul dintre cele mai frumoase poeme din acest volum. Ieșind din grădina paradisului, surghiunit „în aura unui înger orb”, poetul transformă printr-o știință alchimică plumbul existențial în aur. Ceremonialul poetic, oficiat în limbile română și franceză, marcat de spațiile cultuale pe care poetul le-a străbătut, invită cititorul la un act de religie – magie, la un katharsis pe care numai lectura poeziei îl poate da. Dimensiunea tragică a volumului „Balada prietenului meu CĂLĂUL” generează o tensiune crescîndă, metaforele abundă, alternînd cu un limbaj minimalist, iar succesiunea poemelor aduce tuturor cititorilor – pe lîngă plăcerea estetică – o eliberare din propriile spaime.
Elena-Brândușa Steiciuc
