Maricel Nechita este născut în comuna Duda Epureni, satul Duda, judeţul Vaslui, la data de 07.10.1976, tata fiind de profesie tractorist, iar mama agricultor. A frecventat cursurile şcolii gimnaziale din satul natal, iar ulterior Liceul Silvic din Cîmpulung Moldovenesc. A urmat apoi cursurile Facultăţii de Drept din cadrul Academiei de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza” Bucureşti, fiind, totodată, absolvent al specializării Poliţie de Frontieră din cadrul acestei instituţii de învăţămînt superior.În perioada 2002-2004 a avut calitatea de auditor de justiţie, în cadrul Institutului Naţional al Magistraturii, iar în prezent este judecător în cadrul Judecătoriei Suceava, ocupînd funcţia de vicepreşedinte al acestei instanţe. Domnul Nechita mi-a povestit că una din întrebările frecvente care i se adresează este: „Tu ce cauţi în Suceava?”. „Răspunsul la această întrebare este unul natural pentru mine: aici simt că este casa mea. Cum vine asta? Nu ştiu să răspund punctual la această întrebare. În orice caz, sînt de părere că oamenii din viaţa ta (şi nu bunurile din viaţa ta) sînt cei care îţi oferă cele mai mari bucurii, iar în Bucovina se află omul care mi-a influenţat hotărîtor viaţa: acesta este profesorul de educaţie fizică Viorel Totoescu, de la Liceul Silvic din Cîmpulung Moldovenesc, dirigintele meu din liceu. Acesta poate fi un motiv pentru care am ales Suceava. Tot aici se află şi o parte importantă a prietenilor mei, oameni adunaţi pe drumul vieţii. Poate fi un alt motiv pentru care am ales Suceava. În Suceava am avut şansa să cunosc alţi oameni deosebiţi şi să îmi fac noi prieteni. Poate acesta este motivul pentru care am ales să rămîn în Suceava”, arată magistratul. „Eu sînt un om pasional prin excelenţă. Fac totul cu pasiune: trăiesc, muncesc, iubesc, mă joc, alerg, privesc, citesc, mă împrietenesc, iar uneori… urăsc… cu pasiune. Îmi plac în mod deosebit două lucruri: muntele şi călătoriile. Iubesc muntele în toate formele sale – dacă îmi permiteţi să mă exprim aşa – cu iarbă, cu păduri, cu piatră, cu izvoare, cu flori, cu ploi, cu zăpadă, străbătut cu bocancul pas cu pas ori cu schiurile, dimineaţa la răsăritul soarelui sau în amurg ori în liniştea nopţii, în zilele toride ale verii sau sub gheaţa iernii. Dacă toată această încrengătură de sentimente şi emoţii pot fi reunite într-o pasiune, atunci aceasta este pentru mine muntele. Îmi plac şi călătoriile … educative. Este o plăcere relativ recent descoperită. Îmi place să cunosc locuri şi oameni cu idei, emoţii, viziuni şi preocupări diferite de ale noastre sau mai exact de ale mele. Vizitez locuri îndepărtate de civilizaţia europeană, însă nu pentru a mă lăuda apoi că am fost în locuri exotice, ci pentru a cunoaşte, pentru a mă dezvolta eu însumi”, spune Maricel Nechita vorbind cu pasiune despre… pasiunile lui. „Nu ştiu dacă există un motto care să exprime esenţa pasiunilor mele, însă există o sintagmă în care eu mă regăsesc cu prisosinţă: <După verbul a iubi, a ajuta este cel mai frumos verb din lume>. Cuvintele aparţin baronesei Bertha von Suttner (9 iunie 1843 – 21 iunie 1914) care a fost o scriitoare austriacă, cunoscută militantă pacifistă şi prima femeie Laureat al Premiului Nobel pentru Pace (1905)”, arată el. Desigur, acest articol nu ar fi fost complet dacă nu am fi abordat subiectul care, de altfel, mi-a atras atenţia asupra acestui om: “Bursa Prieteniei”. Adică 2000 de lei din salariul lui care merg, lună de lună, spre patru elevi cu rezultate bune la învăţătură, dar care nu ar putea continua şcoala, din cauza situaţiei precare financiare a părinţilor lor. Aşa cum i s-ar fi putut întîmpla lui, dacă nu i-ar fi întîlnit pe acei oameni care i-au schimbat destinul. Mai întîi diriginta de la gimnaziu care i-a convins tatăl (care, constrîns de lipsurile financiare, se gîndea să-l trimită la muncile cîmpului) să-l dea la Liceul Silvic din Cîmpulung Moldovenesc, apoi dirigintele de acolo, care a obţinut pentru acesta gratuitate la cazare şi masă. „Este un proiect personal, de viaţă aş putea spune. El a început în urma unui şir de întîmplări aparent fără noimă, despre care, însă, nu voi vorbi acum. Cred că s-a vrut a fi ca o supapă de recunoştinţă faţă de oamenii care au jucat un rol în viaţa mea. Voiam să le mulţumesc într-un fel pentru ceea ce au făcut pentru mine, iar multă vreme nu am ştiut cum să o fac. În urma şirului de întîmplări despre care am pomenit anterior am aflat acest lucru. Aş vrea să dezvolt ideea aceasta şi să transform proiectul într-un program comunitar, ceva gen <daţi un leu pentru Ateneu>, dacă vă mai aduceţi aminte de această acţiune. Sînt de părere că uneori putem eşua ca profesionişti, ca soţi, ca prieteni şi chiar ca părinţi, însă nu avem voie să eşuăm ca oameni. Bazele viitorului meu au fost puse de doi oameni necunoscuţi: diriginta mea din şcoala generală, profesoara de matematică Valentina Filip, şi dirigintele meu din liceu, profesorul Viorel Totoescu. Aparent involuntar m-am întors în zona unde l-am cunoscut pe omul care a acţionat decisiv pentru mine, căutînd astfel oamenii care au contribuit la pavarea drumului vieţii mele şi aducînd, sper, un plus de omenie în comunitatea în care trăiesc acum. Cred că investind, ca şi comunitate, în copii dornici să facă ceva cu viaţa lor, aceşti copii se vor întoarce mai devreme sau mai tîrziu în comunitatea care i-a ajutat şi vor aduce la rîndul lor un spor de valoare acestei comunităţi. Ştiu sigur şi cred că ştiţi cu toţii, că poate avem nevoie de profesori mai buni, de poliţişti mai buni, de judecători mai buni, de medici mai buni, de ingineri mai buni, etc. Şi vă rog să priviţi aici cuvîntul bun în sens de pasiune pentru muncă, de corectitudine, de bună credinţă în acţiuni. Aceşti copii pot deveni astfel de oameni. Poate ar trebui să recunoaştem că oamenii care reuşesc astfel, luptîndu-se permanent cu viaţa, au un parfum al lor. Sînt de părere că investind în astfel de oameni nu se poate da greş pe termen lung. Prin urmare, invit pe toţi cei de omenie să se alăture acestei idei şi să devină prieteni ai <Bursei Prieteniei>, contribuind cu <un leu pentru oameni> la susţinerea acestui proiect”, spune Maricel Nechita. Şi da, eu cred că a reuşit să răspundă la întrebarea: „tu ce cauţi în Suceava?”.
