Fuoco Nel Mare al lui Gianfranco Rosi este cîștigător al unui Urs de Aur la Berlinale, fiind o reală provocare pentru spectator, nu doar ca estetică abordată, dar mai ales ca încărcătură emoțională, căci filmul este mai degrabă o mărturie cutremurătoare a unei situații alarmante a zilelor noastre: migrația. Pelicula are 114 minute filmate chiar de către regizor și o singura scenă regizată, tot restul fiind doar o înregistrare a unei realități la care Rosi a fost martor în timpul anului și jumătate petrecut pe insula italiană Lampedusa, care se confruntă cu exodul refugiaților ce fug de realitățile terifiante ale țărilor lor: Coasta de Fildeș, Nigeria, Somalia, Libia, Sudan, Siria. Lampedusa este în mijlocul Mediteranei o frontieră simbolică a Europei, pe care în ultimii 20 de ani au încercat să o treacă milioane de emigranți în căutarea libertății, mulți dintre ei pierzîndu-și viața în această încercare.
Martor mut al unor scene cutremurătoare, camera înregistrează fără comentarii și strădania autorităților italiene de a face față situației, dar și chipurile disperate, triste, speriate, jenate ale migranților, scena în care ei sînt pozați și li se atribuie un număr fiind copleșitoare.
Filmul se structurează pe două planuri ce focusează pe două realități antagonice: lumea copilăriei aparent fără griji a lui Samuele (care, însă, în subsidiar ascunde și ea o dramă, căci băiatul este crescut de bunici), căreia i se opune aceea dureroasă a emigranților africani, totul reunindu-se sub un titlu simbolic ce ar putea fi “aventura existenței”, surprinsă frust, autentic, natural, într-o relație simbiotică deja cu camera de filmat.
Sunetul în priză directă, imaginile de un pictural halucinant, gros planurile tulburătoare, filmările subacvatice, poezia cinetică a mării și a cerului și felul în care Rosi translează de la natură la natura umana sînt tot atîtea motive pentru a aprecia acest film într-atît de special încît ne vine greu să-l încadrăm în vreun gen. Ar putea fi reportaj, dacă nu ar surprinde un fenomen ce are loc de peste 20 de ani, și ar putea fi docu-dramă, dacă n-ar lipsi comentariul narativ și licențele, așa că rămîne la latitudinea fiecăruia să încadreze Fire at Sea, avînd deja o coordonată fixă pe care camera lui Rosi o propune, o “longitudine” cinematografică ce experimentează mai cu seamă emoția și compasiunea noastră.
Filmul este remarcabil în unele scene de un dramatism copleșitor, care ne azvîrl într-o realitate terifiantă cu căi pline de dejecții și cadavre, cu muribunzi deshidratați, arși și înfometați, care se luptă să respire, cu femei sufocate de disperare, cu tăceri care urlă, cu atîta durere încît orice comentariu este de prisos. Tuturor le răspunde o Mediterană cînd tumultuoasă, cînd liniștită, un cer pe care se reflectă bizar trăirile umane și o natură fabuloasă cu copaci mitici și cu vietăți prietenoase.
În film, toate personajele sînt reale, nu există nici un actor și nici nu ni se dau prea multe explicații. O singură scenă de confesiune a medicului de la urgență ne dărîmă, căci acolo este radiografia dramei acestor refugiați, văzută prin ochii celui care uneori nu mai poate face nimic pentru a le salva viața.
Filmul este una dintre cele mai cutremurătoare și mai dureroase incursiuni într-o bucată de realitate a zilelor noastre, înfățișată fără menajamente, un semnal de alarmă pe care o parte a omenirii îl trage pentru cealaltă parte, un strigăt de ajutor impresionant, profund și zguduitor, pe care nu îl putem ignora.
Michaela Platon
Jurnalist de film
