Un lucru este cert pentru mine: nu voi putea fi altfel decît emoționată funciar de filmele lui Mircea Daneliuc, printre care acest ”A Unsprezecea Poruncă” este o autentică gemă cinematografică. Structura filmului, împărțit, dar nu fragmentat, ci mai degrabă adunat laolaltă în înțelesurile lui cele mai profunde, de comentariul cu ton evanghelic, este una de geniu. Simbolurile fac și sparg atmosfera filmului jucat cu har de o echipă de actori cu figuri speciale, cu niveluri de măiestrie diferite, dar care se armonizează în această partitură de-a dreptul polifonic.
Văzînd cu ceva timp în urmă retrospectiva acestui regizor, pe care nu mă sfiesc să-l cataloghez drept genial, nu mă pot abține să nu deplîng societatea asta care știe și poate să promoveze puzderie de nonvalori, dar nu e în stare să redea accesul la adevărata cultură.
Subiectul filmului nu e lesne de povestit, dar dacă prinzi esența, ai în același timp și experimentul alienant al unei enclave umane rupte de civilizație, în care dinamica liniilor de forță se schimbă permanent (în funcție de cine are arma!), în care se manifestă toate viciile și tarele umane, care explorează destructurarea mintală, manipularea, cinismul, reacțiile halucinante, situațiile grotești sau sentimentele general valabile: frica, groaza, compasiunea, mila, disprețul și chiar iubirea. Catarsisul ce ar fi fost să vină prin nașterea unei noi vieți se dizolvă, acel increat filosofic rămînînd la stadiul de potențialitate, șansa salvării fiind anularea fricii ce bloca liberul arbitru. Atunci toți cei care refuzaseră să plece riscă totul și reies în civilizație, dar tot ca o turmă, asta însemnînd că jumătatea de an petrecută în pădure îi făcuse dependenți unii de ceilalți.
Canibalizați, depersonalizați, cu instinctele animalice ascuțite la maximum, ei părăsesc spațiul mlaștinii în care se aprindeau spontan ruguri și lasă în urmă tocmai ființa alfa care îi condusese cu mîna de fier, și care nu îndrăznește să iasă la lumină, alegînd să sfîrșească alături de pruncul mort nenăscut și de iluzia întoarcerii celorlalți.
Peisajul halucinant al pădurii și mlaștinii bombardate și apoi minate este unul viu, doar aparența fiind una post apocaliptică.
Paranoia se propagă de la unul la altul și îi roade împreună cu dizenteria, morțile însă fiind unele ritualice aproape, cu lapidări, suspendări, arderi și denudări în gerul iernii.
Acţiunea acestui film-parabolă se petrece în ultimele zile ale celui de-al Doilea Război Mondial, cînd toate persoanele care semănau cu Adolf Hitler, Eva Braun, Goebbels, Bormann şi alţi lideri nazişti au fost arestate şi duse într-un lagăr pentru ca adevăraţii criminali fascişti să fie descoperiţi şi pedepsiţi. Astfel începe lungul coşmar al acelor personaje, care vor suferi pentru vinovăţii neconfirmate. Timp de un an ele vor trăi într-o izolare totală faţă de restul lumii, ducînd o existenţă de infern. Unele vor capota, altele se vor bate pînă la sfîrşit. În final, cei rămaşi în viaţă o vor urma pe Ida spre libertate. În lagăr rămîne doar Heintz, fostul lor lider, care, neavînd curajul de a înfrunta necunoscutul, înnebuneşte.
Așadar, un film mare, nedrept marginalizat, al unui regizor care ar trebui venerat!
Michaela Platon
Jurnalist de film
