Şi-a lansat „Bibliotecarul infernului” la Tîrgul „Gaudeamus” de la Bucureşti şi se pregăteşte de lansarea de la Biblioteca „I. G. Sbiera” din Suceava, programată pe 4 decembrie.
Născut pe 8 februarie 1952 la Baia de Aramă şi trăitor în Suceava de la vîrsta de 12 ani, Constantin Severin, fiul Elenei, asistentă medicală, şi al lui Dumitru, agricultor, a absolvit Facultatea de Inginerie Chimică din Iaşi în 1997. A fost angajat la „Ambro” Suceava, după care a abandonat ingineria pentru jurnalism, lucrînd pentru „România liberă”, „Flacăra”, BBC, „Monitorul de Suceava” şi „Obiectiv de Suceava”.
După ce s-a „refugiat” la Biblioteca „I. G. Sbiera” din Suceava, Constantin Severin, cel care cînd era mic dorea să devină tractorist, s-a dedicat artelor vizuale şi scrisului. Că este făcut pentru literatură, o dovedesc cu asupra de măsură răspunsurile la întrebările noastre.
Jupânu’: În copilărie te pasiona cititul sau bătutul mingii?
Constantin Severin: Nu am fost un intelectual precoce, eram cu mult mai atras de libertatea de a fi în comuniune cu ceilalți copii fascinați de șotii, cu natura din satul oltenesc în care am copilărit, Cordun, comuna Corcova, și cu poveștile captivante spuse de bătrînii satului, în special de Maria, o soră cu mult mai mare a tatălui meu, care prevestea viitorul în bobi, tot ea citindu-mi la vîrsta de cinci ani versuri dintr-o carte veche semnată de Eminescu. Nu prea aveam mingi adevărate, doar din cîrpe improvizate, așa încît am bătut mingea așa cum se cuvine mai tîrziu, prin școlile din Suceava, orașul în care au „emigrat”din motive economice părinții mei, în anii ’60 ai secolului trecut. În acea vreme, în Oltenia era o sărăcie lucie, iar Bucovina le-a părut „babacilor” o veritabilă oază de capitalism, unde găseai de toate. Am și muncit în copilărie, aveam grijă de niște capre albe, frumoase și neastîmpărate, iar întâmplările cu ele le-am povestit nepotului meu Matei din Canada, cînd era mic.
Care este cea mai pregnantă amintire din copilărie?
O seară blîndă și tainică de primăvară, în care așteptam pe cerdacul casei noastre țărănești să se întîmple o minune, nașterea surorii mele, Mara. Aveam cinci ani și cu cîteva zile înainte ascultasem pentru prima oară poeziile lui Eminescu, așa încît nașterea devenise pentru mine un eveniment cosmic, comparabil cu coborîrea unui Luceafăr printre muritori, începusem să nu mai cred că barza aduce copiii, eram aproape convins că ei coboară în pîntecul mamei dintr-un fuior de lumină cerească, înconjurați de îngeri dolofani și surîzători. Iată cum încep să apară mugurii gîndirii metafizice încă din copilărie, prin altoiul unui produs al spiritului pe un eveniment personal așteptat cu înfrigurare…
Care este cea mai mare boacănă pe care ai făcut-o şi cum ai fost pedepsit?
Împreună cu puștii din gașca mea obișnuiam uneori să facem să explodeze o cutie cilindrică din tablă, găurită în mijloc, cu ajutorul carbidului pus într-o mică groapă cu apă săpată sub ea. Într-o zi aceasta nu mai sărea, deși încercasem să-i dau foc cu chibritul aprins deasupra găurii și după vreo două-trei încercări nereușite m-am aplecat deasupra ei să o examinez, însă chiar în acel moment cutia mi-a sărit cu forță în frunte, iar eu am ajuns la spital, unde am fost cusut. Am și acum semnul în mijlocul frunții, iar după această boacănă părinții m-au pedepsit să mă joc o lună doar în curtea casei.
Cînd ai reuşit să le faci prima mare bucurie părinţilor tăi?
Cred că atunci cînd am luat un premiu la un concurs național de pictură pentru copii. Deși părinții visau să ajung inginer, meseria tatălui meu vitreg, Nicolae, ei mă tolerau atît ca mic pictor (cred că am început să desenez tot pe la vîrsta de 5 ani; cei interesați și curioși pot să vadă la secția de artă a Bibliotecii Bucovinei „I. G. Sbiera” din Suceava circa 10 lucrări din perioada adolescenței) cît și ca poet, fiindcă începusem să scriu versuri de la vîrsta de 13 ani, vremea primelor iubiri.
Ce răspuns ai dat prima oară cînd ai fost întrebat ce vrei să te faci cînd vei fi mare?
Atunci trăiam la țară și personajul meu favorit din sat era tractoristul, care mă lăsa uneori să urc la volan, moment în care eram roșu de bucurie. Așa încît am răspuns că vreau să mă fac tractorist și probabil acum nu-mi mai luați acest interviu… Obișnuiam uneori în tinerețe să spun că dacă mama mea, asistentă medicală, nu ar fi divorțat de tatăl meu natural Dumitru, agricultor din comuna Corcova, pe cînd aveam 10 ani, recăsătorindu-se apoi cu un intelectual cu o mare bibliotecă, inginer electro-mecanic, eu aș fi ajuns tractorist… Noul tată, extrem de autoritar și de posesiv, a încercat să mă țină departe de tatăl biologic și să mă facă să-mi uit trecutul, falsificîndu-mi în acte pînă și locul nașterii, Turnu Severin în loc de Baia de Aramă, mi-a distrus probabil și fotografiile din copilărie, nu am ce să vă ofer pentru acest interviu axat pe copilărie, adolescență și tinerețe, dar mai ales a făcut totul ca să mă pună cu burta pe carte, cum se spune. Toată copilăria și adolescența mea au luat o altă întorsătură, din copilul rebel și prea puțin preocupat de școală și de aventuri spirituale am devenit unul dintre tocilarii clasei și un mare cititor de literatură, lucrări despre artă și de filozofie. Nu mai hălăduiam ore în șir pe coclauri cu micii vagabonzi, începeam să descopăr treptat deliciile și frămîntările vieții de intelectual.
Care au fost cei mai frumoşi ani ai tăi: cei din copilărie, din adolescenţă sau din tinereţe?
Cred că anii tinereții au fost cei mai intenși, interesanți și frumoși, pe de o parte fiindcă au apărut primele povești adevărate de dragoste (cea mai importantă dintre a fost finalizată cu un jurământ în biserica Sfinții Trei Ierarhi din Iași, precum și cu o căsătorie la vîrsta de 25 de ani, cu Ecaterina (Corina), soția mea de-o viață, o cunoscută și respectată profesoară de chimie în Suceava), iar pe de altă parte fiindcă au fost mai palpitanți, deoarece i-am trăit în două lumi diferite, cea comunistă și cea postcomunistă și, nu în ultimul rînd, deoarece am avut bucuria să avem doi copii extraordinari, Ioana și Ciprian, care ne-au transfigurat sufletul și cu care ne mîndrim.
Cum ai ajuns de la ingineria chimică la jurnalism, la arte vizuale şi la scris cărţi?
Cred că ar trebui să fiu întrebat invers: cum am ajuns de la artă și literatură la ingineria chimică, fiindcă din adolescență principalele mele preocupări și vise ardente erau pictura și literatura… Am fost un copil ascultător, iar ambii părinți au visat să ajung inginer, o meserie sigură. Probabil știau cît de greu o duc cei mai mulți artiști și scriitori, iar ei îmi doreau doar binele.
Care a fost cea mai mare bucurie a ta ca scriitor?
Abia la răspîntia dintre cele două secole, în anul 2000, am trăit cea mai mare bucurie ca scriitor, cînd am descoperit că marele critic literar Marin Mincu mi-a dedicat 17 pagini (Nichita Stănescu avea cele mai multe, 24) în cea mai valoroasă antologie de poezie română din toate timpurile, „Poezia română actuală” (trei tomuri masive, care pot fi consultate la Biblioteca Bucovinei „I. G. Sbiera” ori la mine acasă). Atunci am avut certitudinea că o să rămînă ceva peste timp din creația mea literară, măcar un vers precum „caut o casă semănînd cu vocea mamei”, care a fost „pictat” pe o casă uitată de lume din Petrila, de cunoscutul grafician Ion Barbu.
Dacă ai fi trăit într-un oraş mai mare decît Suceava ori dacă ai fi fost cetăţean al unei ţări vestice crezi că ai fi avut mai mult succes ca artist?
Răspunsul nu poate fi decît da, iar cel mai bun argument este evoluția celui mai de succes pictor român actual, Adrian Ghenie, care nu ar fi ajuns la cota amețitoare de azi dacă nu și-ar fi inaugurat o galerie de artă în Berlin împreună cu alți cîțiva prieteni artiști din Cluj Napoca, în urmă cu mai mulți ani, de unde a început să fie remarcat de marii colecționari și critici de artă. Dacă un artist american, britanic ori german ar fi lansat o nouă mișcare în lumea artei contemporane, expresionismul arhetipal, în mod cert ar fi fost promovat pe toate căile, inclusiv de instituțiile culturale ale țărilor respective. Știu însă de la regretata mea mătușă Maria, cea care ghicea în bobi, că voi fi un pictor faimos abia după ce voi pleca într-o lume mai bună; mai bine așa decît să fiu uitat!
Crezi că „Bibliotecarul infernului” va fi o carte care va fi citită şi peste 50 de ani?
Sper din tot sufletul că așa va fi, deoarece am pus multă iubire și suflet în scrierea acestei cărți. Pentru prima oară am procedat exact ca pictorii de biserici: am început zilnic lucrul la roman cu o rugăciune, apoi personajele începeau să răsară din senin pe pagina goală, în cele mai neașteptate ipostaze și întîmplări. Cred că e cea mai bună carte a mea, un vis împlinit. De foarte mulți ani doream să pun în pagină un mit al copilăriei mele, insula Ada Kaleh, unde mă duceau frecvent părinții cu vaporașul, la vîrsta de 8-10 ani, cînd locuiam în Turnu Severin, orașul trandafirilor și al podului lui Traian. Primele semne arată că va fi o carte de succes, am numai reacții entuziaste de la primii cititori competenți ai cărții, în primul rînd de la scriitorii care mi-au prezentat romanul la Tîrgul de Carte „Gaudeamus” din București, doamnele Olimpia Coroamă și Livia Iacob, precum și de la vechii prieteni Daniel Corbu și Nichita Danilov (care mi-a citit cartea în manuscris și a scris că este un roman borgesian cu un ton captivant). În Suceava lansarea va avea loc la Biblioteca Bucovinei „I. G. Sbiera”, locul în care am lucrat peste 10 ani, în ziua de miercuri, 4 decembrie a.c., la ora 13, și va fi prezentată de scriitorii Olga Gancevici, Enrique Nogueras (Spania) și Alexandru-Ovidiu Vintilă.
Ce ai schimba la tine dacă astăzi ai avea 20 de ani?
Nu aș schimba nimic. Ca orice fiu de țărani eu sînt fatalist și cred în destin și în coincidențele și întîlnirile semnificative din viața mea, cred că tot ceea mi s-a întîmplat pînă acum, cu bune și cu rele, era scris dinainte. Pînă și acest interviu pre-exista probabil într-un continuum spațio-temporal enigmatic, iar ca să ajungem amîndoi la el ne-am întîlnit „întîmplător” în trenul București-Suceava, care mă aducea casă de la Tîrgul de Carte „Gaudeamus”.
Jupânu’
