În aprilie 1915, autorităţile otomane au arestat şi ucis „pe cei mai buni reprezentanţi ai intelectualităţii armene – scriitori, profesori, medici, preoţi”. Între 1915 şi 1917 au murit, spun statisticile armene, peste 1,5 milioane de oameni. „Populaţia armeană din Anatolia şi Cilicia a fost catalogată de autorităţi drept inamic intern şi a fost constrînsă să plece în exil în deşertul Mesopotamiei. Numeroşi armeni au fost ucişi pe drum sau în tabere de refugiaţi. De atunci, poporul armean luptă pentru recunoaşterea şi condamnarea genocidului”. Evident că Ankara nu recunoaşte acest genocid şi consideră că cifra vehiculată de Erevan este exagerată. Recunoaşte însă represaliile „împotriva unui popor care s-a aliat cu duşmanul rus în Primul Război Mondial”. De fapt Armenia nu este la prima „alianţă” cu duşmanul rus. Ea, deja, îşi face actele de intrare în Uniunea Vamală condusă de Kremlin. Asta, spre totala consternare a europenilor care considerau Armenia o membră serioasă a „parteneriatului estic”. Iote că n-a fost să fie. Din cauza vechii dispute cu azerii pe enclava Nagorno-Karabach, Armenia a preferat să se alieze cu Rusia. Asta e. Armenii nu-s singurii care n-au învăţat nimic din istorie şi mai ales din istoricul relaţiilor cu imperiul de la răsărit. Dar nu de asta am pomenit de armeni, de turci şi de apetitul deosebit al oligarhiei ruse de a crea peste tot „enclave”, adică de a sădi sămînţă de scandal. Am pomenit de genocidul armean doar pentru a arăta că Biserica Apostolică Armeană a decis, mai nou, „canonizarea colectivă a celor 1,5 milioane de armeni, victime ale genocidului din timpul Imperiului Otoman”. În plus, Biserica Apostolică Armeană cere Turciei „să recunoască acest genocid, să restituie bisericile armene şi proprietăţile ce au aparţinut acestora şi să despăgubească poporul armean pentru pierderile pricinuite la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX”. Deci, „ce-i mîna pe ei în luptă”? După părerea mea, canonizarea colectivă a 1,5 milioane de victime e mai degrabă o fiţă propagandistică decît o omagiere a martirajului. Nu atît memoria celor ucişi animă clerul armenesc la canonizare, cît restituirea bisericilor armene şi a proprietăţilor acestora, precum şi despăgubirile materiale de care s-ar face responsabilă Ankara. Ăsta-i motivul principal. Banii şi iar banii. Parcă văd că mîine, poimîine şi Sfîntul Sinod (de ce o fi şi ăsta aşa sfînt?) al BOR va cere canonizarea colectivă a tuturor victimelor genocidului pe care l-au făcut ruşii şi bravii lor continuatori intitulaţi generic „poporul sovietic” împotriva românilor basarabeni. Dacă ar fi vorba de retrocedări şi de bani, cu siguranţă că nesătuii din dealul Patriarhiei ar fi în stare să canonizeze tot de-a ciurda, doar, doar s-ar alege cu ceva căpătuială. E şi greu să faci o listă a românilor basarabeni căzuţi sub furia ticăloasă a ruşilor. Anul trecut am comemorat 200 de ani de obidă, de deportări, umilinţe şi crime. Adică 200 de ani de cînd Basarabia a fost ruptă din trupul ţării. Mulţi au visat şi încă visează la Basarabia ca la o gubernie sau ca la un kibutz statal. Aşa se face că după 23 august 1938 (după semnarea pactului criminal dintre Hitler şi Stalin), prin cercurile evreieşti „circula promisiunea fermă că, în curînd, tovarăşul Stalin va preface Basarabia românească în Republica Socialistă Sovietică Evreiască”. De aia evreii basarabeni i-au întîmpinat pe mujicii din Armata Roşie cu lozinci de genul: „Bine aţi venit! V-am aşteptat 22 de ani”. Asta se întîmpla în urma dictatului de la 26 iunie 1940, cînd Moscova a somat Regatul României să părăsească teritoriul Basarabiei. Chiar fostul rabin şef din România Alexandru Şapran recunoştea după cel de-al doilea război mondial că „ultimatumul sovietic de la 26 iunie 1940 şi anexarea teritoriului dintre Prut şi Nistru au fost întîmpinate cu bucurie de unii evrei din aripa stîngă şi de către comunişti”. Sanchi, marea majoritate, şi nu doar unii dintre evrei au aplaudat invazia sovietică. Multe dintre oraşele de dincoace şi de dincolo de Prut ajunseseră să fie semievreieşti. Statisticile vremii arată prezenţa evreiască astfel: „Orhei – 57,8%, Soroca – 56,9%, Bălţi – 55,9%, Hotin – 50%”. Vechile cetăţi ale lui Ştefan cel Mare pe care turcii s-au căznit să le cucerească erau acum ocupate de „oştenii banului”. Chiar capitala Basarabiei, Chişinăul, era evreiască în proporţie de 45,9%. Dincoace de Prut se remarcau Fălticeniul cu 57% prezenţă evreiască, Dorohoi – 53,6%, Iaşi – 50,8%. Chiar dacă după 1918 România era reîntregită, ea figura în mentalul unora ca naţiune învinsă. De aceea, în 1924, profesorul doctor Nicolae Păulescu vorbea în faţa curţii de juraţi din Bucureşti despre „conspiraţia forţelor oculte mondiale de a ne lua dreptul la suveranitate şi de a fonda aici, în spaţiul carpato-ponto-dunărean, Israelul european ca stat binaţional. Cu evreii, clasă conducătoare şi exploatatoare în calitate de naţiune învingătoare (??!) şi noi, românii, clasă subordonată şi exploatată, în calitate de naţiune învinsă.”!!! Evident că orice agresiune are nevoie de un suport imagologic, de o propagandă pe măsură. De cele mai multe ori, această propagandă este stridentă şi mincinoasă, nesimţită şi infectă. Şi asta, doar pentru a realiza un rapt teritorial. Cînd e vorba de rusnaci, ăştia sînt maeştri în disimulări şi minciuni. Şi, evident, se folosesc şi de cozile de topor, de „coloana a cincea” din ţările pe care li se pune pata. În plus, şovinismul rusesc e mai josnic şi mai grobian decît oricare altul. De ce nu s-a unit Basarabia cu România imediat după ’90? Întrebaţi-l pe Ion Ilici Iliescu şi întreaga „coloană a cincea din spatele lui”, aia formată din „români” vrednici, precum evreii Bîrlădeanu, Brucan sau Petre Roman. Nu mă miră să aud că un cotoi gras ca proletcultistul evreu Silviu Brucan a spus că „Basarabia nu e România” şi că „Basarabia nu-i a românilor”. Dar e stupefiant ca unul precum Corneliu Coposu să se opună unirii Basarabiei cu România, argumentînd că „n-avem nevoie de încă patru milioane de minoritari”. Probabil că „seniorul” ţărănist a făcut istorie la şcoală cu vreun Iţic, cu vreo Nataşa sau Ildico, şi nu cu un profesor adevărat de Istoria României. Dar, ştiţi ce e frumos? Chiar istoricii ruşi, lingviştii şi geografii din Rusia recunosc faptul că Basarabia e românească. A spus-o academicianul rus Lev Seminovici Berg. Chiar jurisprudenţa din Rusia recunoştea „ascendenţa legilor româneşti asupra Basarabiei”. Chiar dacă ruşii recunoşteau suveranitatea şi graniţele Moldovei „cu 100 de ani înaintea raptului de la 1812”, aşa cum spune şi Lev Berg, „Moldova era în relaţii de vasalitate cu Imperiul Otoman, iar acesta nu avea cum să înstrăineze către Rusia un teritoriu care nu-i aparţinea”. Istoriografia rusă recunoaşte cetăţile moldovene de la Nistru şi, automat, faptul că graniţa Moldovei e pe Nistru, şi nu pe Prut, aşa cum e acum. Petru cel Mare se obliga să recunoască graniţele Moldovei, spunînd „ţara Moldovei cu Nistru să-i fie hotar şi Bugeacul cu toate cetăţile ale Moldovei să fie”. Şi tot Berg zice: „Limba moldovenilor, ca şi cea a românilor, îndeobşte e o limbă de rădăcină romanică”. Fără comentarii. F. F. Vighel, fost guvernator al Basarabiei, zice şi el: „Eu am avut ocazia să studiez sufletul moldovenilor. Aceşti rumâni sau români se trag din coloniştii romani şi în limba pe care o vorbesc ei predomină elementul latin”. O statistică rusească de la 1861 zice şi ea că „românii sînt cei mai vechi şi mai numeroşi locuitori ai Basarabiei”. Iarăşi fără comentarii. Dar cel mai frumos le zice un ziarist rus pe nume Durnovo: „Ne-am convins şi mai mult că Basarabia nu este numai mărul discordiei dintre români şi ruşi, ci reprezintă un adevărat depozit de dinamică care, dacă explodează, va aprinde ca un incendiu sîngeros tot Orientul Ortodox şi (atenţie!!!) va înmormînta pe veci gloria Rusiei”. Rusnacii nu ştiu un lucru, şi anume acela pe care-l spune prietenul meu Efim Tarlapan din Basarabia: „Cotropitorii sînt ca violatorii. Pot cuceri trupul ţării, dar nu şi sufletul ei”. Aşa că Moscova putinistă ar trebui să facă ciocul mic şi să-şi vadă de problemele proprii, iar pe noi să ne lase în pace, fiindcă, vorba lui Eminescu, „Basarabia e o chestiune de existenţă pentru poporul român”. Înainte spre Bruxelles şi Strasbourg, nu spre Moscova şi ghetourile Siberiei, acolo unde zac neştiuţi sute de martiri ai românilor basarabeni! Martiri pe care BOR nu s-a căznit să-i omologheze canonic nici măcar pînă astăzi.
