Cei care citiți regulat Jupânu`, știți că una din multele mele fixații este cea legată de imposibilitatea adaptării fotbaliștilor români la echipe normale din lumea normală, fenomen explicabil prin spațiul cultural de proveniență alor noștri, incompatibil cu cele ale tuturor celorlalți.
De la școala precară pînă la mîncarea aiurea, de la lipsa lecturii pînă la educația prin manele, toate produc handicapuri de adaptare la o lume în care fotbalistul român resimte toate frustrările cu putință. Este ca într-o junglă… inversă! Adică tot ce-l înconjoară este calm, curat, elegant, lipsit de pericole, o lume însă complet altfel decît cea familiară, de acasă, unde totul este grotesc: ”frumoasele” din jurul lui, fanii, cîrciumile, publicul. Astfel încît el devine animalul hăituit… de nimeni! Băieții ăștia care au un pic de talent nativ reușesc aici, la noi acasă, să creeze impresia că ar putea rupe gura lumii. Ei zburdă într-un mare fel pe gazoanele patriei, dau goluri de generic unora de la Voluntari, îi driblează pe ăi` de la Slobozia ca brazilienii, sînt de neegalat la jonglat balonul, mai ceva ca focile.
Înaintea meciului FCSB de săptămîna trecută, un amic m-a întrebat ce fotbalist de la FCSB îmi place. Răspuns: nici unul. Nici Politic? I-am zis ce am scris aici, adineaori: că e leu cu alde Oțelul și Buzău, dar să-l vedem cu ”fiarele” din Andorra! …Și l-am văzut: pătrundere, șut la dracu`, singur cu portarul. Apoi, vine la o centrare perfectă și luftează de era să facă luxație! Urmează un dribling eșuat jenant, în out de poartă, apoi o tăvăleală de cerșetor pentru penalty! Un fotbalist al cărui ideal în carieră e să ajungă la FCSB nu are cum depăși nivelul de maidan. Ce e de neînțeles? Ăia din Andorra erau deja prea mult pentru nivelul lui de înțelegere a lumii.
