Am urmărit în ultimele săptămîni o serie de meciuri de fotbal din campionatul intern a căror miză e tot mai importantă, cu cît ne apropiem de momentul în care se va trage linia aia perfect cretină prin care se vor despărți ”giganții” (ha, ha!) de pe primele șase locuri, care duc în preliminariile europene, de amărîții care se vor bate și zbate pentru a mai agoniza încă un an în ”superligă” – numită așa aproape la mișto. Sîntem, așadar, în perioada în care fiecare punct contează și poate face diferența dintre iluzoriul paradis și veritabilul iad. Te aștepți, deci, ca fiecare jucător să fie concentrat, îndîrjit și dispus la efort maxim, tocmai pentru a ușura munca lui și a colegilor în play-off și play-out. În această parte finală a campionatului regulat au existat situații în care fotbaliști presupuși decisivi au arătat o lejeritate în joc vecină cu tîmpenia, un sictir total față de colegi, antrenor și spectatori, încît te întrebai ce caută pe teren.
Printre ”remarcați” se numără unu` de la CFR Cluj despre care tot aud că e mare talent, că îl caută nu știu care străini, ba chiar și Becali (!), că Naționala moare fără el, dar care ratează din toate pozițiile, oricîte situații i-ar crea ceilalți, încît te întrebi de ce ar da cineva doi bani pe el. Încă mai rău, la Farul am văzut în aceeași repriză două ratări de comici vestiți ai gazonului: mai întîi un alt talent juvenil a dat o lumînare de la vreo 4-5 metri cu poarta absolut goală, pentru ca după cîteva minute, bezmeticianul dezgropat și reșapat, Alibec, să dribleze și portarul, iar apoi, tot cu poarta goală, să șuteze în tribună.
Cînd te uiți la ei par tehnici. Dar degeaba știu ei să țină mingea pe mustăți, ca focile, dacă atunci cînd e de dat gol trag complet aiurea. Asta e de fapt și explicația pentru inadaptarea lor în alte țări, oricare ar fi alea: pe ei nu îi încurcă abilitățile tehnice, ci dizabilitățile mentale.
