E sărbătoare! S-a lansat albumul pe care-l așteptam încă de la interviul cu care Polly Samson m-a onorat în 2022. Vorbesc despre cel mai nou Disc (de Top, cum altfel?!) al lui David Gilmour, care, în umila-mi părere, este cel mai bun de la prima sa lansare solo (David Gilmour – 1978). Domnia sa consideră, totuși, că este cel mai bun material discografic la care a lucrat de la ”The Dark Side of The Moon” (1975). Hmmm…
La vîrsta la care era foarte simplu să îți construiești în minte imaginea unui potențial idol, în peisajul meu apărea David Gilmour. La cei 14 ani proaspăt împliniți, mîzgîleam ultimele pagini ale tuturor caietelor de la școală cu numele lui & co. și urmăream zilnic, cu sufletul la gură, Live at Pompeii, Pulse sau Remember that Night, de parcă erau materii de studiu. Cu alte cuvinte, David Gilmour devenise pentru mine ceea ce în ziua de azi nu prea mai găsești: un idol, după care oftam mereu, de drag.
David Gilmour a fost primul muzician care m-a făcut să vibrez și să mă îndrăgostesc de muzică pe vecie. Iar acum, după o pauză de 9 ani, a revenit cu un material discografic pe care, în nemernicia mea, încă încerc să-l procesez. ”Luck and Strange” este cel de-al cincilea album din cariera solo, lansat la 6 septembrie (cred că din pură coincidență, pour les connaisseurs) și produs de Charlie Andrew, figură tînără, dar promițătoare. Această colaborare a adus un suflu nou în muzica lui Gilmour, împingîndu-l spre noi teritorii sonore. Ca să nu mai zic de restul echipei: vechiul prieten și coleg (fără de care, imaginea lui Gilmour pare incompletă, așa-i?) – Guy Pratt (chitară bas), legenda vie Steve Gadd (tobe), Rob Gentry (sintetizator, clape), Romany și Gabe Gilmour (voci și, mai ales, harpă) sau Roger Eno (pian) sînt doar cîteva dintre numele care fac din ”Luck and Strange” ceva mai mult decît un simplu album de revenire.
Marcat de introspecții profunde asupra vieții și morții, timpului și schimbării, ”Luck and Strange” este o călătorie spre absolut.
Versurile sînt scrise, în mare parte, de romanciera și consoarta lui Gilmour, Polly Samson (deja cunoscută pentru stilul său literar boem și pentru textele Pink Floyd din era ”The Division Bell”). În toamna lui 2022, într-un interviu pentru Zile și Nopți, Polly Samson mi se destăinuia, spunîndu-mi că ,,odată ajunsă textieră pentru Pink Floyd a devenit intimidant atunci cînd DG a insistat să fiu recunoscută. A avut dreptate cînd a spus că nu e nimic greșit cu asta și că-i voi mulțumi într-o bună zi, dar în acele vremuri totul se petrecea între ei, în <clubul băieților>. În cazul meu și al lui David, muzica este mereu cheia. Cred că din tot ce am scris împreună, doar pentru <Louder Than Words> (Pink Floyd) și <Yes, I Have Ghosts> – piesă lansată odată cu apariția romanului A Theatre for Dreamers, ca un omagiu adus lui Leonard Cohen – am scris versuri, fără nici o linie melodică stabilită.”
De la acel interviu, mi-am tot imaginat cum va fi. La lansarea primului single, ”The Piper’s Call”, am uitat să mai respir. A urmat ”Between Two Points”, un moment sensibil, profund și o întîlnire între două generații – Gilmour și angelica Romany, mezina familiei. La ”Dark and Velvet Nights” am simțit că blues-ul încă face parte din ecuație.
În plus, ”Luck and Strange” ni-l readuce aproape pe Rick Wright (ascultați cu atenție piesa care dă titlul albumului). Eu zic că acest album e ca o îmbrățișare caldă, de care aveam cu toții nevoie. Pentru mine, e un altfel de acasă.
Ascultăm integral Discul de Top la Radio Top Suceava (pe 104.00 FM și radiotop.ro) sîmbătă, 21 septembrie, de la ora 19.00, dar și duminică, 22 septembrie, de la ora 18.00.
Alexandra Cuza
