În cea mai frumoasă călătorie a mea, cea în Universul Floyd, pasiune dobîndită încă din copilărie, am avut ocazia să descopăr poveștile unor oameni pe care îi urmăresc cu nesaț și la care nici nu aș fi visat că voi putea ajunge cîndva. Primul documentar despre istoria trupei Pink Floyd, descoperit în adolescență, a fost “The Story of Pink Floyd and Syd Barrett”, realizat de BBC. M-a marcat atît de tare atunci, încît nu am mai fost în stare să urmăresc alte documentare despre trupă. Probabil pentru că nici nu am vrut să cred că există ceva mai bun. A urmat, la 11 ani distanță, “The Story of Wish You Were Here”, poate unul din cele mai emoționante și corecte documentare din istoria grupului. Ghiciți ce?! Cel care, prin lentila sa creatoare, a regizat aceste filme și a realizat cele mai sincere interviuri cu membrii grupului, dar și cu alte personaje-cheie din Universul Floyd, mi-a permis, prin poveștile sale, să retrăiesc emoțiile celei mai frumoase descoperiri.
Despre miturile din jurul lui Syd Barrett și psihedelia anilor `60, dar și despre jurnalismul muzical și ce presupune realizarea unui documentar am povestit cu John Edginton, căruia îi mulțumesc încă o dată pentru onestitate și șansă.
Alexandra Cuza: De la jurnalism a pornit totul, nu-i așa?
John Edginton: Da, am început ca jurnalist în presa scrisă. În anii `80 am lucrat pentru cîteva emisiuni televizate din Marea Britanie, acest lucru contînd enorm pentru ce urma să vină…Mi-am dat seama, la un moment dat, căutîndu-mi subiectele, că nu e doar o meserie. Am devenit tot mai interesat de poveștile oamenilor din jurul meu, de rădăcinile subiectului ales. În 1987, cu experiența necesară, am fost recunoscut de televiziunile din Regatul Unit și am realizat cîteva documentare de investigație (“Who Killed Martin Luther King?” sau “Mumia Abu-Jamal: A Case for Reasonable Doubt?”). În anii `90 am devenit tot mai interesat de subiecte precum psihologia umană și sănătatea mintală, ajungînd astfel la Syd Barrett. Mi-am dorit, încă de la început, să explorez lumea abstractă a acestuia și transformarea sa în victima substanțelor halucinogene. După acceptul primit de la sora lui Syd, Rosemary Breen, mi-am început căutările. Iar prima persoană la care Rosemary m-a trimis a fost David Gilmour. L-am contactat pe David, iar din acel punct totul a decurs natural. David Gilmour, Roger Waters, Nick Mason, Rick Wright… Am ajuns și la alți oameni din cercul apropiaților, precum Duggie Fields (cel cu care Syd a locuit, imediat după plecarea sa din Pink Floyd), Libby Gausden Chisman, o fostă iubire a lui Syd, sau Mike Leonard, proprietarul apartamentului din nordul Londrei pe care tinerii studenți din Pink Floyd l-au închiriat în perioada 1963-1967. Avînd toate aceste pîrghii, pare că filmul s-a făcut de unul singur… L-am realizat cu sprijinul BBC. Totuși, îmi pare rău că nu am avut decît 50 de minute la dispoziție pentru a spune această poveste…
A.C: Trebuie să recunosc că cel mai mult am apreciat modul în care ai intervievat membrii trupei. Iar aici mă refer la ușurința cu care s-au deschis în fața ta, părînd niște tipi obișnuiți, cu povești…neobișnuite. Surpriza reală a fost Rick [Wright], care chiar ne-a lăsat impresia că nu se simțea deloc stingher, iar interviul a fost, de fapt, o conversație relaxată. Ce te-a impresionat cel mai mult la membrii trupei?
J.E: Mă bucur că l-ai adus în discuție pe Rick! Rick era timid și introvertit. Pentru mine, întîlnirea cu Rick a fost revelatoare. Cînd i-am contactat pentru prima dată managementul, mi s-a spus că Rick nu e chiar interesat să dea interviuri, avînd în vedere că exista deja suficient material, povestea fusese scrisă. Totuși, nu am renunțat, iar agentul lui Rick mi-a sugerat să îl sun pentru cîteva întrebări. Cînd l-am sunat, Rick mi-a spus doat atît: “te aștept la mine acasă”. Am petrecut toată după-amiaza povestind, într-o atmosferă relaxantă, exact cum îmi place să lucrez, departe de agitația unui platou de filmare. Discuția noastră a început încă dinainte de pornirea camerelor de filmat, iar odată ce am început filmarea pur și simplu am continuat conversația. Unul din aspectele care m-au surprins cu adevărat în discuția cu Rick a fost onestitatea cu care acesta a sugerat că dacă Syd nu părăsea grupul, cel mai probabil Pink Floyd s-ar fi bazat mai mult pe puterea creatoare a celor doi, nicidecum pe cea a lui Roger. Cu toții știm ce s-a întîmplat între Rick și Roger. M-a impresionat și faptul că Rick a adus în discuție episodul în care trupa a decis să renunțe la a-l mai lua la concerte pe Syd, starea acestuia degradîndu-se de la o zi la alta. Pe atunci, Rick locuia în același apartament cu Syd, iar într-una din seri, fiind nevoit să îl lase acasă pentru a pleca la concert, i-a spus lui Syd ceva de genul: ”Syd, ies să-mi cumpăr un pachet de țigări”. Trist a fost cînd, întors acasă după concert, Rick a fost întrebat: ”Mi-ai luat pachetul acela de țigări?”. Syd era singuratic și fragil, devenind o victimă a LSD-ului. Cu toate astea, Syd era un artist, și a demonstrat-o chiar și după plecarea din Pink Floyd. Cei patru au fost arhitecții propriilor cariere, însă Syd a fost artistul. Spontan și autentic, așa a fost Syd.
A.C: Intervievînd și alți oameni importanți din cercul lui Syd, au existat povești care au lăsat o impresie de durată asupra ta?
J.E: Pentru mine, materialul cu Mike Leonard a fost aur curat. Mike Leonard a fost un vizionar. Era profesor de arte vizuale. Îi plăcea să experimenteze, colecționînd tot felul de instalații de lumini, dar și instrumente muzicale. Cînd l-am intervievat, el încă locuia în acel apartament pe care l-a închiriat trupei în anii `60, fiind înconjurat de lumini și sintetizatoare. Țin minte un Farfisa pe care mi l-a arătat… Uitîndu-mă recent la interviul realizat la începutul anilor 2000, încă sînt surprins de cît de multă aparatură a fost salvată în acel apartament. Din păcate, în film e doar o mică parte din universul psihedelic creat de Leonard. Cred că în acel apartament s-a scris o parte importantă a istoriei muzicii, pentru că, la urma-urmei, Pink Floyd a pornit de acolo. Erau studenți, iar cîteodată, cînd Rick nu putea ajunge la vreun concert, Leonard era cel care se oferea să-l înlocuiască… Bineînțeles, numele grupului se schimba atunci în Leonard’s Lodgers (Chiriașii lui Leonard).
A.C: Vorbind despre documentare muzicale, cît de dificil a fost să ilustrezi ”The Story of Wish You Were Here”? Întreb, pentru că există prea puțin material video al formației din acea perioadă…
J.E: Așa este. La acea vreme se filma diferit, iar ceea ce există de atunci nu s-a putut folosi. M-am bazat, în mare parte, pe interviuri, chiar dacă drumul a fost anevoios. Mi-am dorit foarte mult să-i am pe Roger și David, cîntînd frînturi din piesele de pe album. A fost special și interesant să-l văd pe Roger Waters încercînd din răsputeri să atingă nota înaltă din Have a Cigar. S-a lăsat provocat, iar asta a fost o surpriză. De asemenea, cheia spre reușita documentarului a fost materialul primit de la fotografa britanică Jill Furmanovsky.
A.C: Care, de altfel, a fost alături de David Gilmour anul acesta, în turneul Luck and Strange…
J.E: Wow, incredibil! Pe atunci era extrem de tînără, dar hotărîtă. Obișnuia să se strecoare mereu în primele rînduri la concerte, pentru a fotografia muzicienii. Cumva, a ajuns în atenția managementului Pink Floyd, iar din fericire pentru noi toți a fost primită într-o zi obișnuită de înregistrări la studio-urile Abbey Road… Simplul fapt că a fost prezentă cînd Roy Harper a venit pentru a înregistra alături de trupă a fost fantastic. M-a ajutat enorm în ilustrarea poveștii Have a Cigar… (…)
A.C: Sunt curioasă, erai fan al muzicii Pink Floyd atunci cînd ai decis să le spui povestea în aceste două documentare?
J.E: În tinerețe nu erau chiar stilul meu. Însă mai tîrziu, în anii `80, fiind oarecum plictisit de sound-ul vremii, le-am dat o șansă și am fost de-a dreptul intrigat. Treptat, am realizat că e mai mult decît muzică. Pe David Gilmour îl recunoști de la o simplă notă cîntată la chitară în stilul său. Chiar dacă Roger Waters declara că “e mai simplu să găsești un chitarist, textierii sînt rari”, sînt de părere că David Gilmour este de neînlocuit, fiind extrem de special. De asemenea, ce m-a atras a fost muzicalitatea lui Rick. A fost unic.
A.C: Pe lîngă Pink Floyd, ai urmărit și alte fenomene muzicale, realizînd documentare despre regretatul Joe Cocker, Robyn Hitchcock sau Genesis. Documentarul despre Genesis are un loc special în topul personal, avînd în vedere că i-a adus pe membrii grupului împreună, după atîția ani…
J.E: Am fost rugat să realizez documentarul despre Genesis. A fost interesant, pentru că am fost împărțit, oarecum, între BBC, finanțatorii filmului, Tony Smith (managerul trupei) și, bineînțeles, membrii trupei, cu toții avînd idei și păreri diferite. Fiecare voia altceva. Sînt încîntat, totuși, că a creat atîtea ecouri pozitive și încă este urmărit. Mi-a plăcut că i-am adus aproape unii de ceilalți, dar și de fani. De exemplu, pe Phil [Collins] l-am filmat timp de mai multe zile, iar în fiecare zi avea o altă stare, spunea o altă poveste, se deschidea tot mai mult. Asta a contribuit enorm, cred eu, la rescrierea poveștii. Este extraordinar să poți crea ambientul perfect pentru un artist, fără a-l supune unui „interogatoriu”, ci, mai degrabă, unei discuții amicale și deschise.
De menționat că interviurile în variantă extinsă, fără tăieturi sau modificări, pot fi găsite pe canalul YouTube al regizorului. Vă spun doar atît: pentru iubitorii de muzică, și nu numai, este aur curat!
Interviul complet cu John Edginton va putea fi ascultat la Radio Top Suceava în cadrul unei ediții speciale a “Discurilor de Top” sîmbătă, 23 noiembrie, de la ora 19.00, dar și duminică, 24 noiembrie, de la ora 18.00.
