La mijlocul lui martie, în București, la Hard Rock Cafe, s-a lansat “Phoenix – Povestea fără cuvinte”, o călătorie vizuală în universul atemporal Phoenix. Realizat de cineastul și fotograful Cristian Radu Nema, albumul servește ca lucrare complementară filmului “Phoenix – Povestea”, peliculă care, apropo, se află în cursa pentru nominalizare la Premiile Gopo 2025. “Phoenix- Povestea fără cuvinte” cuprinde 232 de pagini și peste 650 de imagini inedite, documentînd o perioadă de 62 de ani. Această lucrare depășește statutul unei simple cărți de fotografie, devenind o expresie artistică autentică. Așa cum sublinia adesea Nicolae Covaci, “un artist bun care stăpîneşte mijloacele de expresie, poate face ca 10.000 de oameni să plîngă sau să se bucure chiar şi fără cuvinte”. De altfel, dorința lui Nicu a fost de a spune povestea Phoenix, de această dată, exclusiv prin imagini. Alături de mine, într-o zi senină de martie, în cadrul Interviurilor de Top, s-a aflat Cristian Radu Nema, căruia îi mulțumim pentru că duce mai departe Povestea:
Cristian Radu Nema: În fața Phoenix-ului, noi sîntem publicul. Iar dumneavoastră mi-ați adresat mie mulțumiri, dar eu, la fel ca dumneavoastră și toți cei care-i iubesc, fac parte din publicul lor. Ei ne-au oferit atît de multe… Într-un fel, m-am simțit împăcat că am dat tot ce am putut pentru a le întoarce bucuria pe care ei ne-au făcut-o în tot acest timp. Este vorba de un dialog emoțional, pînă la urmă…Felul meu de a le întoarce această bucurie a fost prin lansarea acestor două produse complementare – filmul și cartea-, un răspuns sincer la ceea ce ei mi-au oferit.
Alexandra Cuza: Relația dumneavoastră cu Phoenix este una plină de simbolistică și mi-aș dori să mergem un pic la originile poveștii…cum a făcut cunoștință Cristian Radu Nema cu fenomenul Phoenix?
C.R.N: E interesant, am primit această întrebare într-un interviu la care mă aflam cu Nicu Covaci, iar el și-a dorit atunci, în mod special, să răspundă. Acum, voi răspunde eu… Acum vreo 20 de ani eram la un concert; sărisem un gard, sărisem alt gard, dorindu-mi să ajung în față. Am făcut-o total inconștient, ca un tînăr care voia să ajungă aproape de scenă și a spart, la propriu, barierele. Cine s-ar fi gîndit că Nicu Covaci mă va vedea?! După ce am fost oprit de jandarmi, Nicu a intervenit, necunoscîndu-mă. Puterea lui de a intui, de a anticipa și de a simți a fost și în acel moment prezentă. “E de-al meu, lăsați-l să vină la mine!”. În acel moment parcă s-a deschis o poartă cu o încuietoare foarte mare. Toată lumea își imaginează acea poartă în universul Phoenix, dar nimeni nu are cheia. Eu n-am căutat cheia, însă în acel context mi-a fost oferită. Copil fiind, nu am realizat că acel moment îmi va deschide acest drum, care, sigur, a avut etapele sale. Aveam să înțeleg mai tîrziu că acele garduri au existat mereu în Phoenix. Cu toate astea, ei nu le-au acceptat niciodată. Pe asta se bazează arta – pe lipsa limitelor. În momentul în care tu ești îngrădit, libertatea ta moare. Nemaiavînd libertate, creația nu mai poate fi la fel. La începuturi nu și-au dat seama, probabil, cît de profund era sensul primelor gratii pe care le invocau în “Canarul”. În anii ‘60 erau tineri și nu aveau cum să prevadă evoluția acestui fenomen. Totuși, au simțit, artiști fiind, că acele gratii nu trebuie să existe într-un proces de creație. Dacă am putea rezuma Phoenix într-un singur cuvînt, acela ar fi <libertate>. Foarte multă lume susține <am crescut cu Phoenix!>. Aud asta de la oameni de 20 de ani, de la oameni de 50 de ani, de la mine, de la dumneavoastră… Cred că este ceva unic.
A.C.: Așa este… V-am urmărit cu interes interviurile și mi-a plăcut nespus afirmația dumneavoastră: “Avem tendința de a compara Phoenix cu Beatles sau Stones, dar această comparație nu este una relevantă”.
C.R.N.: Lumea tinde să facă mereu această comparație, în zona artei, în general. Pentru că România nu e de nivelul Statelor Unite sau de nivelul Franței din punct de vedere social sau al evoluției culturale, asta nu înseamnă că Phoenix nu a fost acolo unde au fost și Beatles, Stones sau Pink Floyd. Sînt exact în aceeași linie. Din poziția în care mă aflu și prin mijloacele pe care le-am avut la dispoziție am încercat să subliniez acest lucru. Phoenix-ul a oferit și oferă în continuare noilor generații. Dacă ne uităm la Paul McCartney sau la Mick Jagger vom observa același lucru. Este vorba de ceea ce oferă artistul dincolo de om.
A.C.: Ați continuat, spunînd: “Publicul nu a realizat și nu va realiza cît de mare este Nicu Covaci, pe care îl putem pune în aceeași linie cu Mihai Eminescu, cu Ciprian Porumbescu”.
C.R.N.: Nu a realizat, pentru că el s-a dăruit în totalitate publicului. Latura aceasta umană l-a făcut să pară “unul de-ai noștri”. Prin simplul fapt că accepta să stea la o bere sau la o poveste, Nicu Covaci se oferea celor care-l iubeau, tot pentru a-i bucura. Probabil, peste niște ani mulți – prea mulți, din păcate – i se va recunoaște aproape unanim și personalitatea.
A.C.: Cum credeți că este primit acest album de fanii mai tineri Phoenix?
C.R.N.: Ei trebuie să descopere Phoenix. Deși ai impresia că este un fenomen atît de popular, în realitate, ai nevoie să-l explorezi în profunzime, atît muzical, cît și ca personalitate. Nicu spunea mereu: “Vreau să fac o carte Phoenix fără cuvinte! Nu mai vreau cuvinte! Vreau să fie o oglindă a ceea ce am făcut noi, dar vizual”. Îmi doresc ca fiecare dintre noi, fie că a auzit de Phoenix, fie că este fan sau complet străin de acest fenomen, să-i descopere cu adevărat. La fel am spus și despre filmul “Phoenix: Povestea”. Ar fi fost o mare durere pentru mine, dar mai ales pentru cultura română dacă nu ar fi existat un film dedicat Phoenix. La împlinirea celor 60 de ani s-a întîmplat. Albumul care a apărut acum este complementar filmului și reprezintă dorința mea ca Phoenix să fie descoperit, să nu rămînă doar al finilor cunoscători. Există, totuși, șase introduceri de capitole, semnate de Bianca Michi, cercetător în filosofie. Acestea conțin elemente metaforice, simboluri ale renașterii, iar stilul în care sînt scrise reflectă modul în care sînt structurate capitolele. Albumul este o călătorie vizuală, iar fiecare e liber să descopere și să interpreteze ceea ce vede. Atît albumul, cît și filmul vor avea tot atîtea vieți cîte interpretări li se vor oferi.
A.C.: Îmi imaginez că procesul de realizare a acestui album de artă a fost unul anevoios…
C.R.N.: S-a autocreat, aș putea spune. Avînd atîtea materiale de la Nicolae Covaci și de la Mony Bordeianu, plus fotografiile realizate de mine în ultimii 20 de ani, am început să conturez acest proiect ca pe o mărturie vizuală. Nașterea albumului a luat niște ani. Nicu spunea mereu: “Sînt un muzician amator, dar sînt un grafician profesionist”. Această glumă i-a fost de mare folos, avînd o viziune extrem de clară asupra modului în care trebuie să arate fiecare detaliu vizual al albumului și asupra întregii sale construcții. Înainte de toate, dincolo de valoarea documentară și frumusețea fotografiei, ce a contat a fost modul în care era construită. Nicu m-a învățat să merg pînă-n pînzele albe pentru ceea ce vreau să fac și să-mi asum ceea ce fac. Și acest album este rezultatul acelui principiu: “Ai o idee, asumă-ți-o și mergi pînă la capăt!”. Machetarea acestui album a avut un rol esențial, deoarece, atunci cînd asociezi un public cu un portret sau un detaliu al unui instrument cu alte instrumente, fiecare alăturare transmite un mesaj puternic. Fiecare element vizual contribuie la poveste, iar modul în care sînt combinate creează emoție și înțelegere dincolo de cuvinte.
A.C.: Albumul a avut parte și de o lansare oficială, despre care aș vrea să ne povestiți dumneavoastră… În plus, ați avut alături vesta lui Nicu Covaci.
C.R.N.: Așa este! În primul rînd, evenimentul în sine a fost incredibil de frumos. Nu putea exista o lansare de carte despre Phoenix fără un concert Phoenix, susținut de cei pe care Nicu Covaci i-a ales să ducă mai departe povestea. A fost un eveniment complet, la care au participat scriitorul Andrei Novac, secretar de stat în cadrul MAE pentru relația cu Institutul Cultural Român și politici culturale, Octavian Ursulescu, unul din cei care au fost alături de Phoenix încă din anii ‘60 – curatorul celor trei discuri, și, nu în ultimul rînd, Doru “Rocker” Ionescu, poate cel mai important biograf român, cel care ne-a dăruit acea integrală Phoenix – o mare provocare pentru oricine și-a dorit să lanseze ceva nou după aceasta. Dacă tot vorbeam de puterea vizualului, evocînd toate cele întîmplate, vesta lui Nicu este poziționată chiar pe unul dintre stîlpii din dreapta scenei. De altfel, vesta există de ani întregi acolo, fiind certificată ca parte a acestui panteon al Hard Rock Cafe. Nu noi, românii, am decis ca această vestă să se afle acolo.
A.C.: Un lucru e cert. Nicolae Covaci “nu poate să mai moară”. Cu siguranță există multe amintiri pe care le păstrați aproape, dar dacă ar fi să vă rezumați acum la un moment special petrecut alături de legenda (…sau prietenul) Nicolae Covaci, care ar fi acela?
C.R.N: Dacă-mi permiteți, voi ajusta puțin întrebarea și voi spune că Nicu Covaci nu a avut prieteni. Nu a avut prieteni, pentru că a fost al tuturor. Era același pentru oamenii cărora le dădea autografe, pentru colegii de breaslă, pentru toți cei din jurul său. În acel moment tu erai cel mai important pentru el. Nu mulți oameni au această putere, cu atît mai mult cînd sînt la nivelul lui. Nu-mi permit să mă consider un prieten al lui Nicu Covaci, chiar dacă au fost nenumărate momente speciale pe care le-am petrecut alături de el. Probabil, cel mai apropiat de Nicu a fost Mony Bordeianu. Totuși, dacă ar fi să mă gîndesc acum la o amintire cu Nicu Covaci, îmi vine în minte unul din drumurile făcute cu Nicu spre Timișoara. Eram într-o întîrziere uriașă, avionul întîrziase 6-7 ore, eram cu toții obosiți și nervoși. Aflîndu-ne în mașinuța care ne transporta la avion, Nicu și-a pierdut răbdarea și a apăsat butonul de alarmă. Imediat au apărut șeful aeroportului, poliția, jandarmii… iar Nicu devenea tot mai vocal. În acel moment le-am spus: “Dacă vreți să dați vreo amendă, pedepsiți-mă pe mine!”. Cînd și-au dat seama că era vorba despre Nicu Covaci au renunțat la sancțiune și, în schimb, i-au cerut autografe… chiar pe amendă. E important să realizăm că aceste chestiuni cotidiene trebuie să dispară cînd vine vorba de oameni ca Nicu. Trebuie să ne bucurăm chiar și de un schimb de priviri, o strîngere de mînă, indiferent de poziția ta – că ești jandarm, șeful unui aeroport sau președinte de țară. În esență, ești om. Cînd privirea întîlnește o altă privire, nu este de la președinte la artist. Este de la om la om.
Albumul “Phoenix: Povestea fără cuvinte” este editat sub egida Monitorului Oficial. Tot de acolo îl puteți achiziționa. Fie să renască!
Alexandra Cuza
