Recent, în rubrica amintirilor de pe Facebook mi-a reapărut un prieten vechi, pe care, de altfel, ar fi trebuit să-l sărbătorim chiar la începutul acestei luni: Rodion Ladislau Roșca, sau părintele muzicii electronice din țara noastră. Au trecut 5 ani de cînd Rodi ne-a părăsit, dar ce a lăsat în urma sa e inestimabil. În 2013, la mai bine de trei decenii după ce fusese înregistrată în izolare, muzica lui Rodion G.A. reapărea sub forma unui album care avea să rescrie, discret, dar decisiv, istoria muzicii electronice din Europa de Est: The Lost Tapes.
Nu este doar o colecție de piese „recuperate”, ci un artefact sonor care documentează o formă de rezistență artistică într-un context politic ostil, dominat de control și cenzură în timpul regimului ceaușist.
În 1975, alături de Gicu Fărcaș (bas, voce) și Adrian Căprar (tobe), Rodion Roșca punea bazele formației Rodion G.A., continuînd să facă muzică după propria filozofie. Formația a fost considerată revelația rock a României și a activat pînă în 1984. Între 1978 și 1984, la Cluj-Napoca, Rodion Roșca lucra într-un spațiu improvizat, departe de infrastructura profesională a studiourilor occidentale. Cu echipamente rudimentare, magnetofoane și sintetizatoare modificate, el construia un univers sonor care nu avea, practic, unde să existe oficial. Această muzică nu a fost gîndită pentru piață, nici pentru aprobare ideologică. Era, mai degrabă, o formă de evadare – o lume paralelă în care ritmurile mecanice, armoniile repetitive și structurile experimentale sugerau un viitor inaccesibil realității cotidiene. Ascultînd The Lost Tapes, devine evident că Rodion G.A. nu imita, ci dialoga – de la distanță – cu direcțiile majore ale muzicii occidentale. Ecouri ale curentului german krautrock se întîlnesc cu structuri de new wave și impulsuri proto-electronice care amintesc de pionieri precum Kraftwerk sau Tangerine Dream.
Paradoxul acestui album este că, deși a fost creat într-o perioadă extrem de precisă, el nu a aparținut niciodată acelor timpuri. În anii ‘80 nu putea fi publicat. În anii ‘90 fusese deja uitat. Abia după 2010, cînd benzile originale au fost redescoperite și restaurate, a devenit posibilă integrarea lui într-o istorie mai largă. De altfel, The Lost Tapes NU este un album obișnuit, înregistrat cu o echipă clasică. Este, mai degrabă, o arhivă personală a lui Rodion, completată ocazional de colegii lui și reconstruită ulterior de alți oameni. Aici îi amintesc pe Ion Dumitrescu și Stevie Kotey.
Rodion Roșca a fost un vizionar. Totuși, a fost un artist care nu a fost niciodată apreciat la adevărata sa valoare. Străinii l-au descoperit și l-au iubit. Noi, românii, nu știu ce am așteptat…Dar cred că asta spune multe despre noi.
Mulțumim, Rodion Roșca, Rodi pentru cunoscuți. Noi nu te-am uitat.
Alexandra Cuza
