Dică, aproape un englez!

Domnul fost atacant Nicolae Dică, postură din care, dacă îmi aduc corect aminte, a făcut nu mai știu ce vitejie pe gazon într-un meci pe care Steaua l-a cîștigat cu niște ucraineni (Dinamo Kiev, parcă, într-un istoric 4-1 în deplasare) cu ani buni în urmă (mi-e pur și simplu lene să caut pe net, fiindcă zău că nu merită deranjul!) n-a fost mare sculă de fotbalist. Cumva încă mai bleg decît Keșeru, dacă înțelegeți ce vreau să spun. Dovada e că a fost vîndut în 2009 la o găină din Italia, Catania, dar nici acolo n-a făcut față, fiind împrumutat ba prin Grecia, ba prin Turcia ori România, adesea de două ori pe sezon, că toți se lămureau repede! Dar a fost și premiat ca „Fotbalistul anului”, cred că în 2006, mai ales că la noi s-au văzut chestii și mai ale naibii! Și, cu toată jena, recunosc că am făcut ani la rînd mișto de el, mai ales la Radio Top, deși cică nu e tocmai elegant să rîzi de defectele de vorbire ale omului, în cazul de față o sîsîială devenită emblematică! Cariera de antrenor a domniei sale cuprinde două nume: Steaua, de unde a fost gonit de slab chiar de două ori, și, desigur, echipa națională a României, ca secund al lui Mirel Rădoi, post pentru care îl recomandau, desigur, doar contraperformanțele de la club și prietenia cu Mirel.

Ei, și iată că norocul i-a surîs din nou, săptămîna trecută, cînd Nea Gigi și-a dat seama că Dică nu-i slabul gonit de slab cîndva, ci luminița de la capătul tunelului european! În sensul ăsta, chiar i-a promis că îl lasă să facă el echipa… o vreme!

Vă amintiți cum îngenunchează, ca oile, fotbaliștii din Anglia la început de meci? Ei bine, îngenuncherea lui Dică, tot ca oaia, la stîna de unde a fost gonit de două ori, îl face și pe el aproape englez, nu credeți?