Printre primele mele descoperiri din muzica anilor ‘60, pe lîngă clasicii Beatleși, Stoneși sau Floyzi, a fost Marianne Faithfull. Ceva în vocea și atitudinea ei m-a făcut să o îndrăgesc tare, tare. Atît de tare, încît mi-am tuns părul la fel ca ea (și ca Pattie Boyd), am început să mă îmbrac fistichiu și să-mi imaginez că grooviness-ul anilor ’60 nu a dispărut niciodată. Totuși, chiar vreau să cred că nu a dispărut, ci e o stare de spirit.
Pe 30 ianuarie, Marianne s-a gîndit să își ia zborul, precum pasărea fragilă despre care ne cînta în “This Little Bird”.
Marianne a fost o forță. Vorbesc despre una dintre cele mai influente artiste din ultimii 70 de ani, cu o carieră care a traversat multiple epoci și genuri muzicale. De la debutul său în anii ‘60 ca o figură angelică a scenei folk-rock britanice, pînă la reinventarea sa ca interpretă, profund expresivă și întunecată, Faithfull a lăsat o amprentă puternică asupra industriei muzicale și culturii pop.
Descoperită de Andrew Loog Oldham, managerul The Rolling Stones, Marianne a devenit muză și pionieră a culturii rock, odată cu lansarea “As Tears Go By”, piesă scrisă de Mick Jagger și Keith Richards. În plus, viața sa personală și relația tumultoasă cu Jagger au făcut-o și mai prezentă în peisajul rock’n roll din acele vremuri.
Spre deosebire de multe artiste care au fost modelate de industria muzicală, Faithfull și-a trăit muzica în mod real, transformîndu-și suferințele în artă.
Marianne Faithfull nu a fost doar o simplă cîntăreață, ci un simbol al rezistenței și al artei autentice.
Marianne ne-a învățat că muzica nu este doar despre sunet, ci și despre viață, despre cicatrici și despre suflet. Despre toate astea ne cîntă și în Discul de Top din această săptămînă, “Vagabond Ways”, album care a marcat o nouă etapă în cariera ei impresionantă.
Lansat în 1999, Vagabond Ways este o continuare a direcției muzicale din ultimele decenii, îmbinînd elemente de rock, folk și ”chanson” cu o abordare mult mai personală, confesivă.
Faithfull s-a remarcat de-a lungul timpului și prin vocea sa specială – un timbru răgușit, marcat de anii de experiență și de luptele personale. Pe acest album, vocea capătă o dimensiune și mai adîncă, devenind un instrument emoțional care transmite povești despre pierdere, regret, deziluzie și speranță.
“Vagabond Ways” a fost extrem de apreciat de critici și fani. Printre surprizele albumului se numără “Incarceration of a Flower Child”, un cîntec scris de Roger Waters în 1968, dar care nu a fost niciodată înregistrat de Pink Floyd – se crede că laitmotivul este chiar Syd Barrett. Pe lîngă asta, Marianne colaborează și compune alături de Elton John, Bernie Taupin, Emmylou Harris și Guy Pratt.
Acest album confirmă din nou statutul său de povestitoare excepțională, capabilă să transforme suferința, deziluzia și speranța într-o muzică profundă. Eu îi mulțumesc lui Marianne pentru inspirație și-i promit că “primii prieteni din copilărie” nu se uită.
Discul de Top va fi difuzat la Radio Top Suceava (pe 104.00FM și radiotop.ro) sîmbătă, 15 februarie, de la ora 19.00, dar și duminică, 16 februarie, de la ora 18.00. Audiție plăcută!
Alexandra Cuza
