Mi-e greu să fac un studiu bazat pe cifre, pe statistici, pe frecvența acelor rezultate, însă parcă tot aș risca un pariu că nu există în galaxia asta nație mai imprevizibilă în privința rezultatelor în sport decît nația română. Indiferent de sportul practicat, indiferent de vîrstă, de nivelul competiției, fie la masculin ori la feminin, atunci cînd ți-e lumea mai dragă și speranța mai mare te trezești că marele sportiv din România ia o bătaie soră cu moartea, după ce data trecută (în tenis, în ziua precedentă!) bătuse el ca la fasole pe cine nici cu mintea nu gîndeai că ar fi putut bate.
În decurs de o săptămînă, am văzut floarea tenisului feminin românesc (inclusiv Irina Begu, reizvorită din ceața în care dispăruse fără să știm de ce) bătînd măr fel de fel de adversare, de la locul 6 pînă la 23 mondial, ba încă și administrîndu-le de fiecare dată și cîte un set la zero, încît nu știai ce să mai crezi. Au cîștigat meciuri unde n-aveau practic nicio șansă și Cristian, și Bogdan, și Ruse, și Begu! Uimire deplină, speranțe în neștire.
Numai că după victorie cu set la zero, toate au avut grijă ca în turul următor sau în turneul următor să ia niște bătăi tot așa: soră cu moartea, ba și pierzînd la zero cîte un set!
Iar pentru ca specificul românesc să se manifeste pe deplin, hop și Simonica: nu s-a rupt omoplățelul, nici claviculuța, nici măcar umăruțul, ci genunchelul, fix la o zi după ce CIO anunțase că o primește la Olimpiadă. S-a rupt într-un meci cu Nimeni de pe locul 123 mondial, după ce cîștigase totuși un set cu 7-5, dar în care a arătat că e ea însăși: serviciu – varză, scurte – fix în înaltul cerului, forehand – parcă lovind cu proteza! Alea, seturi la zero, astălaltă, zero tenis. Nu mai bine se retrage decît să fie gonită?
