Muzica românească rămîne tot mai săracă și lipsită de substanță. Nu știu cîți dintre voi conștientizați că tot ce facem acum, într-o epocă complet digitalizată, este să ne hrănim cu nostalgii. Rămînem triști și goi de fiecare dată cînd pierdem cîte o figură importantă în devenirea noastră. Asta se întîmplă și acum, la plecarea din această lume a lui Adrian ”Artan” Pleșca – o voce atît de necesară într-o societate tot mai lipsită de valori. De altfel, grupul Timpuri Noi a fost vocea unei generații care avea nevoie de artă ca de aer, pentru a rezista vremurilor gri. Timpuri Noi a fost vocea oamenilor crescuți în teamă, cu suspiciune, cu lipsa unei perspective. Înainte de 1989, muzica lor circula ,,pe sub mînă”, pe casete înregistrate și răsînregistrate, purtînd cu ele nu doar sound-ul atipic, ci și freamătul unei rezistențe discrete.
Timpuri Noi și-au început activitatea sub regimul comunist, în anii ‘80 – într-o vreme cînd libertatea de exprimare era limitată, iar versurile provocatoare erau cenzurate. A oferi societății și muzicii un strop de speranță și adevăr – atunci cînd adevărul era periculos – a însemnat pentru Timpuri Noi un act de rezistență culturală.
După 1989, societatea românească trecea prin transformări rapide – sociale, economice și culturale. Timpuri Noi a reușit să se adapteze – prin versuri care vorbeau despre absurditățile noii realități, despre identitate, generații și visuri.
Stilul muzical – rock alternativ, cu influențe post-punk/new wave – era unul cu care mulți tineri se identificau în anii ‘90, într-o Românie care (re)descoperea cultura occidentală și căuta un sunet autentic după decenii de îngrădire.
Trupa nu a căutat faima, ci a îndrăznit să spună lucruri incomode, să fie sarcastică, să ironizeze, să își canalizeze energia spre tinerii care doreau să fie înțeleși.
Pentru cei care au trăit intens anii ‘90 și efectele tranziției, Timpuri Noi este și astăzi o formă de curaj. Pentru generațiile noi, este o lecție despre onestitate și autenticitate, într-o lume în derivă.
Plecarea subită a lui Adrian Pleșca (Artan) este – pentru rockul românesc – o lovitură dură. O emblemă a nonconformismului și a curajului, Artan a fost idolul multor generații. Dispariția lui încheie un capitol din muzica românească și din tinerețile multora. Cei care au crescut cu energia lui rămîn doar cu nostalgii, iar muzica românească devine tot mai anostă.
Nu uitați, fără Artan, responsabilitatea de a duce mai departe mesajul rămîne la noi.
Să-și găsească liniștea printre îngeri… Că aici a fost chinuit de toți cei care acum îl plîng. Dumnezeu să-l odihnească pe Artan!
Alexandra Cuza
