Mihai Sultana Vicol

Mihai Sultana VicolFrumos mai cuvînta Arghezi. A vorbi despre Poet, zicea Bardu de la Mărţişor, e ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă… nu poate să ajungă vorba la El fără să-i supere tăcerea. Spre deosebire de muritorii de rînd, poeţii îşi asumă existenţa în mod dramatic. De aia ei şi sînt nişte cruciaţi ai ideilor şi cuvintelor. Mai în glumă mai în serios, Dante îşi dedica opera femeilor, deoarece, spunea marele italian, fără ele n-ar fi putut să cunoască „Infernul”. De fapt Eva şi urmaşele ei au reprezentat dintotdeauna o sursă de inspiraţie pentru creatori, fie ei poeţi, plasticieni, sculptori sau făcători anonimi de cimilituri. Şi „dacă dragoste nu e, nimic nu e”, normal că şi măreţul şi eternul sentiment al iubirii a bîntuit nopţile insomniace ale marilor creatori. Mihai Sultana Vicol, prin „Edenul Disperării” (paradoxală şi tulburătoare sintagmă), îşi creează propriul infern dantesc în care sentimentele sînt devoalate, din ele nerămînînd decît carnea lor vie, adică exact materia supusă unui dureros purgatoriu liric. Metafora lui Mihai Sultana Vicol e abruptă, tranşantă şi aproape inchizitorială, somînd cititorul să rămînă mereu vigilent într-un univers căruia i se refuză cu obstinaţie dulcegăriile lirismului tradiţional. Poemele sale, multe dintre ele sugerînd parfumul haiku-ului japonez, sînt substanţializări obsesive. Mihai Vicol respinge aparenţei dreptul de a fi şi poezie. Pentru el, doar esenţa e cea care respiră liric. Vicol substanţializează într-o asemenea manieră, încît ai senzaţia că parcurgi un univers al definiţiilor prin metaforă. Pentru el, poetul nu e „spiritul care visează”, aşa cum îl considera Victor Hugo. „Viaţa poetului seamănă leit cu moartea/ poezia are miros de sînge şi crini”, iar „poetul e proorocul nopţii care tulbură/ liniştea de aur a bătrînului copac”. Universul din „Edenul Disperării” e ca o reglare de conturi între artist şi existenţa etern cenuşie şi mocofană care ne înconjură pe toţi cu pestilenţiala ei aromă. Populată de turme imbecile ori condusă de vreun „bou, ca toţi boii/ puţin la simţire”, existenţa diurnă nu e coagulată decît prin dragoste, însă şi aceasta este supusă trădării, deziluziei şi resemnării filosofice. „Merg pînă la capăt pe sîrmă/ mulţimea îmi aplaudă jocul cu moartea/ urîndu-mi noroc şi în veşnicie”, spune autoironic Mihai Vicol, atîta vreme cît „norocul” nu este decît o irealitatea făţarnică. La cei 66 de ani cît măsoară acum edenul disperării sale, Mihai Vicol a dăruit lumii literelor 21 de cărţi, fiind un nume în lirica şi publicistica românească. Volume de poezie („Amurgul şi alte poeme”, „Sîngele greierilor”, „Elegia suferinţei”, „Pragul plîns” ş.a.) sînt tot atîtea liturghii despre surîsuri sîngerînde şi disperări existenţiale. Intransigent atunci cînd vine vorba de românism şi românitate, Mihai Sultana Vicol se declară „naţionalist eminescian”, iar această tuşă nu putea să nu-i completeze propriul profil artistic. După model eminescian, Mihai Vicol excelează şi în publicistică. Stau dovadă cărţile „Războiul minciunii” (referitor la conflictele din Transnistria şi Cecenia), „Nicolae Labiş – vînătorul păsării cu clonţ de rubin”, „Grigore Vieru – pontiful limbii române” sau cartea de interviuri „De la Gorbaciov la Cezar Ivănescu”. Mihai Sultana Vicol a apărut cu articole şi comentarii, cu poezie sau eseistică în peste 50 de publicaţii din ţară şi străinătate. Despre creaţia sa au scris nume ilustre ale culturii şi istoriei literare (Laurenţiu Ulici, Mihai Cimpoi, Theodor Codreanu, Ana Blandiana, Constanţa Buzea şi Cezar Ivănescu). Vicol a primit premii şi distincţii, a fost laureat al mai multor festivaluri naţionale şi internaţionale de poezie şi este membru al Uniunii Scriitorilor din România şi Republica Moldova. Vicol nu-i nici liric, nici elegiac, e mai degrabă bîntuit de nostalgii sîngerînde, dar care, ca orice crist al literelor, este deopotrivă inchizitor şi iertător vizavi de eternul feminin: „Femeie amforă grecească/ prea plină de mir şi de otravă … mă iartă dureroasa mea pedeapsă”. Mihai Sultana Vicol, prin întreaga sa creaţie şi prin ultima sa apariţie editorială pe care v-o recomandăm spre lectură, ne aduce aminte de vorbele lui Miron Costin: „Nu ieste alta şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viaţa omului zăbavă decît cetitul cărţilor”. Pentru toate acestea poetul şi publicistul Mihai Sultana Vicol este Jupânul nostru de Salon.