Plasîndu-și cartea „în categoria ficțiunilor istorice, deși toate <bazele> sale de plecare sunt reale”, inspirîndu-se din evenimente trăite de propria familie și din experiența de ”navetist Est-Vest”, Matei Vișniec face prin ”Un secol de ceață” o tentativă de a înțelege „de ce oamenii nu învață mai nimic din experiențele trecutului și mai ales de ce repetă erorile servituții voluntare”, așa cum declară în textul de pe coperta a IV-a cărții (Ed. Humanitas, 2022).
Într-adevăr, în acest roman polifonic autorul compune o saga familială, pe fundalul istoric zbuciumat al secolului XX (deasupra căruia planează figurile celor doi monștri, Hitler și Stalin, care ar fi putut să se întîlnească întâmplător la Viena, în 1913) și începutului de secol XXI. La răscruce de epoci, în zona de joncțiune a culturii orientale cu cea occidentală, la răscruce de arte, acest text cu o țesătură complexă, somptuoasă, este un metaroman care se reflectă pe sine în timp ce substanța narativă este secretată. Din loc în loc întîlnim splendide inserții de oniric, fantastic, într-o plămădeală de realism magic. Este și un imn, dacă vreți, adus Bucovinei atemporale, cu spiritul ei multietnic. O lectură-sărbătoare. Cu viteza cît mai mică și adnotări la fiecare pagină…
”Un secol de ceață” poate fi considerat (și) un imens ”puzzle literar”, o provocare adresată cititorului care, parcurgînd cele 866 de pagini, va capta sensurile profunde ale ”întregului”. Cele două părți (I – „Minodora”; II – „Răul are întotdeauna un frate geamăn”) compun un ansamblu în care ”politicul” dă tonul: reconstituirea perioadei celei mai negre din istoria țărănimii române, deposedată nu numai de pămînt, ci și de instinctul proprietății, în anii 1950-1960, prin metode abuzive. Satul bucovinean Zariștea (în realitate Horodnicul bunicilor materni ai lui Matei Vișniec, Gavril și Domnica Prelipcean) nu face excepție de la măsurile dictate de Partidul Muncitoresc Român, ”în lumina” directivelor primite de la Moscova, respectiv decretul din 2 martie 1949 privind confiscarea tuturor proprietăților mai mari de 50 de hectare.
Familia Prelipcean este inclusă aleatoriu de primarul Petrică Țofei în grupul de ”chiaburi” ce sînt deportați în Dobrogea, cu toate că nu posedă mai mult de 20 de hectare și nu a folosit niciodată angajați. Drama celor cinci familii de țărani ”mijlocași” uzați de muncă, îngrămădiți într-un singur vagon dintr-un tren de marfă, cu bagaje puține și incertitudini multe privind destinația (puteau fi oricînd duși în Siberia) este asemănătoare cu aceea a evreilor trimiși spre exterminare cu cîțiva ani mai devreme în Transnistria. Omul nu învață nimic, frica de putere îi anihilează compasiunea: „În două zile și două nopți petrecute în vagon, Minodora își dădu seama că oamenii puteau fi în același timp buni și răutăcioși, sinceri și ascunși, săritori și indiferenți, voioși și speriați, deștepți și proști ”. (p. 89) Pornind de la notele mamei sale, redactate după vîrsta pensionării, Matei Vișniec reconstituie experiența dură a deportării, sosirea în mai 1949 în comuna Independența, găzduirea incomodă în casele localnicilor (o familie întreagă într-o cameră minusculă), munca fără odihnă la ferma de stat, unde și copiii sînt obligați să lucreze, iar tinerii (cum este fratele mai mare, Gheorghe) sînt duși la invenția diabolică numită Canal.
Experiența ruperii violente de satul natal o maturizează pe adolescenta din Bucovina, care învață să se prefacă. Eleva silitoare (care și-a luat cu ea manualele școlare ca pe un bun de mare preț) primește misiunea de a le citi consătenilor în fiecare seară ziarul ”Scânteia”, remarcînd de fiecare dată cît de fals era acel discurs plictisitor, pe care țăranii luați ”cu japca” la ferma de stat, neplătiți pentru munca loc, extenuați, îl ascultau pe jumătate adormiți: „Pentru Minodora, limba partidului avea ceva dintr-un vârtej. Un curent interior, invizibil, obliga cuvintele să se învârtă în cerc, iar uneori acel rău ascuns le înșfăca și le trăgea la fund. Ca și <bulboanele> de la Zariștea, cărora nu le puteai vedea fundul, limba partidului nu avea transparență. Minodora își dădu seama că, dacă ar fi vrut, ar fi putut să vorbească și ea în această limbă, învârtind ideile în cerc, fără întrerupere, dar în același timp fără să spună nimic”. (p. 119)
Satul Zariștea este prima și cea mai importantă matrice spațio-temporală a inteligentei și silitoarei Minodora, un locusamoenus în care fata își petrece primii ani din viață. Ulterior, orașul R. (Rădăuți) din apropiere devine al doilea spațiu cultural formator, în care trăiesc de secole mai multe etnii, aglutinate de politica Imperiului habsburgic (români, nemți, evrei, polonezi, țigani). R. este un cronotop citadin aparte, care o atrage pe fetiță ca un magnet: „Minodorei nu-i scăpase nimic din farmecul orașului, din ceea ce <arăta>, dar și din ceea ce <ascundea> el. Față de frații și surorile ei, Minodora parcă avusese mai mulți ochi și mai multe urechi și, de câte ori veneau <la târg> cu căruța, ea se întorcea încărcată cu mai multe imagini, cu mai multe fraze <furate> de la domni, cu mai multe senzații olfactive. Toți frații și surorile ei, când veneau la oraș, îi băteau la cap pe Gavril și pe Domnica să le cumpere câte ceva: băieții voiau câte un briceag, câte o curea sau câte un portofel, fetele câte un șirag de mărgele, câte o pereche de pantofi sau o basma. Numai Minodora nu cerea nimic pentru că, de fapt, în sufletul ei, ea dorea <orașul>, tot orașul”. (p. 28)
Un alt nucleu narativ se dezvoltă în jurul unui grup format înainte de anii staliniști ai Rădăuțiului din trei intelectuali, colegi de generație, eminențele cenușii ale urbei : Arcadie Sclipa, șeful gării, cu aplecare spre filozofie și reflecții metafizice; Hubert Mirwald, directorul spitalului de boli psihice, autorul unei metode originale de investigare a psihismului uman, influențat de psihanaliză, cu o atitudine corectă, plină de respect față de pacienți; evreul Adam Yoel, directorul maternității, care nu a fost deportat pentru că altfel femeile din R. nu ar fi avut un medic care să le supravegheze nașterea. Fascinați de ”hazard”, de modul în care întîmplarea poate pune ordine în haos (sau invers!), cei trei prieteni transformă partidele de table într-un pretext pentru conversații politice, observînd lucid realitatea acelor ani, în discuții directe, fără menajamente, care le-ar fi putut atrage ani grei de închisoare. Tot din peisajul intelighenției rădăuțene face parte pictorul Iluțiu Zakarian, fost membru al Partidului Comunist Francez în interbelic, autor al unor interesante ”tablouri cu tovarăși”, un cronicar în imagini al epocilor politice prin care trece, personaj pe cît de interesant, pe atît de simbolic pentru pasiunea lui Matei Vișniec (mărturisită de multe ori) pentru arta vizuală.
Două evenimente majore marchează anii aceia: mai întîi, moartea lui Stalin în data de 5 martie 1953, descrisă de Vișniec cu acuratețe: accidentul vascular cerebral din 1 martie, urmat de paralizia părții drepte a corpului și afazie. Tot așa cum generalissimul a acoperit cu o ”ceață” de teroare întreaga parte estică a continentului, creierul lui este cuprins de un simptom ciudat, care îi obturează percepția ca o ceață: „Stalin simți cum respirația îi revine la normal, dar nu reuși să adoarmă din nou. Oare ceața din încăpere se strecurase acum și sub pleoapele sale? De ce avea impresia că atunci când închidea ochii, în loc să se izoleze de lumină, îl izbea ceva lăptos și luminos din interior?”. (p. 255) Creierul uman este unul dintre cele mai fascinante organe, sediul inteligenței, creuzetul creației, dar și posibil sălaș al ”deraierilor” de la gîndirea logică, al maladiilor psihice, ceea ce pare a-l preocupa în mod special pe romancierul și dramaturgul cu origini bucovinene. Dacă în piesa ”Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal” metafora spitalului de boli psihice sugerează constrîngerile și alienarea extremă impusă de totalitarism, în recentul roman autorul rezervă un capitol întreg denunțării acelor practici de ”curățare a creierului”, prin cele mai grotești metode de ”reeducare” (experimentul Pitești, unde ajunge unul dintre colegii de generație ai Minodorei, Mitică Zub, căruia regimul comunist nu reușește să-i extirpe ”iubirea de pământ” din creier).
Decesul monstrului care a exterminat prin torturi sau înfometare milioane de oameni declanșează reacții diferite: pentru unii locuitori ai Rădăuțiului, un oftat de eliberare, bine ascuns; pentru alții, cei care-l divinizau pe generalisim, o durere manifestată zgomotos în perioada care urmează, totul într-un bine organizat scenariu oficial al ”doliului” tovărășesc. Într-un spectacol burlesc, desprins parcă din filmele lui Fellini, populația este obligată să se perinde prin fața portretului din ”camera omagială” de la primărie, în sala mare de ședințe. În acea zi de vineri, 5 martie 1953, apare din nou ”ceața”, un fenomen meteorologic de o amploarea neobișnuită, care dă peste cap bunul mers al treburilor: „Când au început să vină coloanele de elevi de la diferitele școli ale orașului, s-a produs o imensă harababură. Copiii s-au amestecat unii cu alții, au început să se joace în ceață, a fost o chirăială de nedescris. […î S-a făcut o coadă enormă în ceață, în fața primăriei, clasele de copii urcau una după alta în camera omagială, dar nu era mare lucru de făcut acolo, doar să pună o floare sub portretul lui Stalin. Pe profesori i-am obligat să scrie și în cartea de condoleanțe, dar pe copii i-am scutit, ar fi durat prea mult”. (p. 284, relatarea fostului primar, tovarășul Gândacu)
Culmea burlescului este atinsă în momentul în care bolnavii doctorului Mirwald ajung în fața portretului îndoliat al lui Stalin: „Unii au început să plângă în hohote, alții au cântat <Internaționala> și au jurat răzbunare (pe cine voiau să se răzbune nu am înțeles însă). Câțiva au început să-și rupă hainele de pe ei și să urle că nu mai au nici o scăpare, că moartea lui Stalin însemna sfârșitul…”. (p. 285) Bolnavii scapă literalmente în oraș, se dispersează pe străzi strigînd: „Stalin nu e mort! Stalin nu e mort!”, într-o reacție de negare a unei tiranii care li se părea confortabilă. Fenomenul deraierii mintale sau al eliberării de constrîngerile politice este contagios și – sub cupola protectoare a ceții – locuitorii orașului R. găsesc un bun prilej pentru libații („Vrem să bem în cinstea lui Stalin!”), dau drumul unor slogane imposibil de pronunțat în alte condiții („Stalin și poporul rus libertatea ne-au distrus!”), iar finalul este apoteotic și merită citat în întregime: „Unii cântau în curți, alții din grădini, alții chiar de pe acoperișuri, bucuroși că rămân invizibili, ascunși în ceață. În unele cartiere s-a cântat în cor, se auzea în oraș: <Ș-altă dată o s-o facem și mai lată!>. Când a aflat că în unele cartiere se cântă și chiar se dansează pe acoperișuri, tovarășul Manole s-a răstit la un colonel și i-a ordonat să le ceară soldaților să tragă focuri de armă în aer. Numai că acel colonel n-a vrut să primească ordine de la un civil, a făcut stânga-mprejur și a dispărut în ceață fără nici un comentariu. Dar eu l-am auzit spunând: <Ia mai du-te-n mă-ta!>” (pp. 287-288). Mai mult decît atît, într-o secvență ubuescă, de sub imensul portret al lui Stalin pus de Arcadie Sclipa pe frontonul gării, un șuvoi de votcă de cea mai bună calitate începe să curgă, iar sute de oameni fac coadă ca să-și umple damigenele, cănile, gălețile și…să cinstească!
Elena-Brândușa Steiciuc
