Lumea lui Kusturica este una pestriţă, colorată şi belalie, mustind de viaţă, cu o muzică a ei sălbatică şi sincopată ca o inima pulsînd la vedere! Iar dacă ai intrat chiar şi numai o dată în ritmul ei, o vei face mereu, căci te ademeneşte într-un fel miraculos, aproape fără să poţi avea scăpare.
On the Milky Road – nume căruia nu îi găsim explicaţia pînă în ultimele scene ale filmului ce ne pun faţă în faţă cu metafora – este o parabolă-fabulă romantică, pe alocuri chiar suprarealistă, cu personaje dilii fără excepţie, dar cu ce vie şi ce delirantă nebunie!!
Povestea începe liniştit, ca apoi să o ia la vale accesînd supranaturalul, miturile, cu o simbolistică accesibilă (apa, focul, timpul, fluturi, şarpele, pasărea, mielul) ce se revendică direct din basm, dar şi cu o poezie a imaginii, care este cînd de un pictural desăvîrşit, cînd de un realism frust.
Flamboiant ca un circ, universul lui Kusturica îşi schimbă centrul continuu accesînd cînd miraculosul, cînd o realitate în care războiul înceţoşează minţile, dar o face fluid, cu o curgere naturală în care fantezia este omniprezentă.
Martin Sec şi Goran Volarevic sînt responsabili pentru imaginile fabuloase filmate în apă sau în aer, două zboruri putînd fi considerate emblematice pentru întreg: cel al şoimului (ajutat de ceva CGI!) şi acela (tot computerizat) al celor doi iubiţi în imponderabilitatea cascadei.
Coloana sonoră îi aparţine unui alt Kusturica – Stibor – deopotrivă scenarist şi actor, care joacă şi el în film și creează acel fusion zăpăcificant de la taraf ţigănesc la muzică sîrbească, de la jazz la acorduri simfonice, totul într-o succesiune ce îţi taie respiraţia şi te tîrăşte prin poveste fără să poţi să i te opui. Şi sigur că nu se putea ca Emir să nu se citeze pe sine şi filmele lui anterioare, punîndu-şi la bătaie toate trademark-urile, dar îşi valorifică si propriile lecturi, aşa că în unele imagini vedem spre exemplu Melancholia lui Von Trier, în rochia albă ce pluteşte pe apă şi îşi caută mireasa încurcată în năvoade.
Ca un adevărat magician, Kusturica jonglează cu emoţia şi o amplifică pînă la paroxism, îngemănînd-o cu amploarea naturii dezlănţuite sau cu tragismul sfîşietor al cursei pentru viaţă pe un cîmp minat. Iubirea se “volatilizează” dinamitată, iar în lipsa ei, Kosta – perechea “miresei” (personajul nu are nume), recurge la un fel de catharsis al durerii, trudind la o “cale lactee” din piatră, pe locul în care fusese cîmpul minat. Finalul are o forță a sugestiei excepţională, muzica te copleşeşte şi rămîi uitîndu-te la generic oftînd întristat, fermecat, cu sufletul mai înţelept cu o poveste de iubire imposibilă sau poate doar damnată.
Filmul se dezvoltă în jurul personajului misterios şi fascinant interpretat de Monica Bellucci, supranumită “mireasa”, care face un rol ce ne captivează vorbind sîrbeşte şi dăruindu-se pe ecran cu frumuseţea ei copleşitoare şi atît de specială. O secondează chiar Emir Kusturica, un Kosta ca un Sancho Panza călare pe un măgar aproape umanizat, care “luptă” cu o umbrelă şi două canistre de lapte împotriva războiului.
De la frumos la grotesc este doar un pas, pe care filmele lui Kusturica îl fac de fiecare dată, amalgamul de realitate şi nebunie şarjînd în tuşe clare. Aşa că aceasta nouă experienţă asumată şi ca scenariu de nonconformistul regizor bosniac este un alt prilej de a evada într-o dimensiune pe care o pune în faţa ochilor şi inimilor noastre cu curaj şi inventivitate, amîndouă de excepţie.
Drept pentru care declar aici, acum, că filmul Love and War/Sulla Via Lateea este (cel puţin pentru mine) una dintre cele mai satisfăcătoare, complexe şi minunate lecturi cinematografice ale anului, și vă recomand să nu rataţi această parabolă despre iubirea unică şi pierderea ei.
Michaela Platon
Jurnalist de film
