Potsdam e la 24 de kilometri sud-vest distanță de Berlin și se afla în zona de ocupație sovietică. Sala de conferințe se găsea într-un parc care găzduia Palatul Cecilienhof, ridicat la începutul secolului XX pentru prințul moștenitor Hohenzolern. Sovieticii au zugrăvit și reparat palatul. Procedura de la Yalta s-a reluat în vederea ridicării unui decor impecabil. Au adus inclusiv mobilier adunat prin hotelurile din Moscova. Aparențele sînt o pasiune a rușilor, acestea trebuie să fie perfecte. Era de fapt un mare spectacol, în care actorii erau persoane reale. Decorul – terase, fîntîni, cursuri de apă, pomi umbroși. Înăuntru canapele, plușuri, protocol pe măsura evenimentului. Pregătirile erau semnul unui complex de inferioritate. Se dorea să fie mulțumiți granzii lumii, cei cu drept de viață și moarte asupra tuturor, indiferent de tabără – Iosif Stalin, Harry Truman,Winston Churchill.
Cîteva incidente rețin atenția. 1. FD Roosevelt nu mai completează garnitura ca la Yalta în februarie. La 12 aprilie a murit. Peste trei ore Harry Truman depune jurămîntul ca președinte al SUA. Personajul pare din alt film. Fost proprietar în Missouri al unui magazin unde vindea cămăși și cravate. Nu a absolvit nici un colegiu. A fost vicepreședinte doar trei luni, timp în care s-a întîlnit cu Roosevelt de două ori. Președintele a evitat sa îl inițieze în treburile guvernării. Truman nu știa aproape nimic despre afacerile internaționale. În aceeași serie de întîmplări neprevăzute este faptul că Churchill și Partidul Conservator pierd alegerile. S-a întîmplat chiar în timpul conferinței. În locul lui vine la Potsdam Clement Attlee, liderul partidului Laburist, devenit șeful guvernului de la Londra. Era disprețuit de Churchill, (deși îi servise ca vicepremier în timpul războiului în Guvernul de coaliție). Una dintre butadele lui Churchill spunea că „În Downing Street 10 oprește o mașină goală. Din ea coboară Attlee”. Garnitura de la Yalta – Stalin, Churchill, Roosevelt arată diferit de cea de la Potsdam – Stalin, Truman, Attlee.
2. Al doilea eveniment major s-a produs cînd Truman îl anunță pe Stalin la sfîrșitul unei zile de negocieri că SUA tocmai a experimentat cu succes o armă extrem de puternică. Stalin a făcut figură de nisnaiu, deși era la curent. Înainte ca Truman să afle ceva despre Proiectul Manhattan, spionii săi îl informaseră. La auzul știrii, Stalin a comentat că speră ca noua armă sa fie folosită contra Japoniei, pentru a grăbi sfîrșitul războiului. Stalin a luat-o personal, convins că experiența americană e îndreptată împotriva sa, mai puțin împotriva japonezilor. Hiroshima și Nagasaki i-au întărit această convingere, paradoxal. Adevărul este că monopolul atomic al SUA schimba radical raportul de forțe. Dacă la Yalta Stalin a fost figura dominantă, la Potsdam aceasta a fost Truman. Avantajul diviziilor de blindate deținute de Stalin s-a evaporat în fața bombei atomice deținută de americani.
În acest op privilegiez ”istoria mică” în defavoarea așa-zisei „istorii mari”. Încerc să dau la o parte perdeaua sălii de conferințe și mă izbește mirosul. Fumul – de trabuc Churchill, pipă Stalin, țigară Truman. Aici s-au petrecut cîteva din cele mai importante zile ale secolului trecut. Observ că în comparație cu Yalta, confortul este superior la Potsdam. Sutele de delegați nu mai sînt înghesuiți în trei palate din secolul XIX – fără dotări moderne (apă curentă de exemplu), fără spațiu suficient etc. Acum delegații sînt cazați în zeci de vile din Potsdam si Babelsberg – scăpate ca prin minune intacte. Berlinul era la polul opus, o întindere nesfîrșită de ruine. Cu o zi înainte de începerea conferinței, rușii le organizează delegaților un tur al orașului. Prin ruine, evident. Procedaseră la fel la Yalta. Scopul – intrarea în atmosferă, aducerea la realitate, crearea unui sentiment de vinovăție printre occidentali. Ce a rămas? Vezi în memorii & jurnale lăsate de participanți. Mai întîi mirosul pestilențial – provenea de la miile de cadavre intrate în putrefacție, rămase neridicate sub dărîmături. Altă impresie era dată de sutele de portrete ale lui Stalin atîrnînd peste ruine. Șirurile a mii de soldați Krasnia Armia înarmați pînă în dinți, împopoțonați cu decorații ca într-o operetă de Offenbach. Coloanele de refugiați zdrențăroși, fără adăpost, cărîndu-și avutul în spate sau în cărucioare improvizate. O imagine dantescă, de Infern. Dacă Berlinul era suprapopulat, Potsdam era pustiu. Sovieticii au decis să alunge localnicii din oraș. Astfel orice contact între delegați și nemți devenea imposibil. Motivul nu îl cunosc.
Dimineața aveau loc consultările dintre experți, seara întîlnirile dintre cei trei lideri – pentru a tranșa chestiunile. Seara tîrziu se organizau banchete. Se servea tot ce era mai bun și exclusiv – vinuri georgiene, șampanie, vînat, somon, icre, coniac, votcă, brînzeturi franțuzești, etc. Totul era servit, bineînțeles, printre nenumăratele toasturi. Specialitate rusească recunoscută. Mulți ruși amestecau băutura cu apă ca să nu se îmbete etc. Exemplul îl dădea însuși Stalin.
La finalul conferinței mulți au luat acasă măcar o amintire, dacă nu mai multe. Călimări, fețe de masă, solnițe, șervețele, mobilier, argintărie, veselă, cărți, clanțe, prosoape, săpunuri, becuri, sticle de băutură. Care cum a nimerit.
<8 Mai 1884 s-a născut Harry S. Truman, al 33-lea președinte al Statelor Unite (d. 1972)>
Amsterdam
La 13 mai 1988 moare, la Amsterdam, Chet Baker, trompetist de jazz american (n. 1929 ).
Amsterdam. Hotelul Prinz Hendrik (modest) este pe un colţ. Îl descopăr întîmplător, citind placa prinsă în zid care aminteşte trecătorului că aici, în camera 210, a locuit Chet Baker. A murit la ora 3 noaptea, în mai 1988, la 58 de ani. A căzut de la etaj, fiind drogat. Era cunoscut pentru dependenţa de heroină şi cocaină. La autopsie ambele i s-au găsit în corp. Ca şi în cameră, la percheziţia efectuată de poliţie. Și-a pierdut echilibrul şi a căzut în gol pe caldarîm, poate chiar pe locul unde stăteam să citesc. A fost împins, au zis alţii. Dar nu s-au găsit urme de lupte. S-a aruncat, dorind să se sinucidă, cum au zis destui… Cine știe! Cert este că trompeta lui a încetat din acea zi fatală să mai sune. Ca şi vocea lui gîjîit-catifelată, de fumător înrăit, de o sensibilitate extraordinară, o voce șoptită, ca a nopții. Inconfundabilă…
Am văzut un film documentar (bun) despre viaţa lui – “Let’s Get Lost”, numit astfel după un hit al lui, de unde am aflat cum a trăit. Între timp am cumpărat DVD-ul într-o prăvălie pe rue Rivoli la Paris, de la un vînzător care văzîndu-mă străin mi-a luat de trei ori preţul. Film alb-negru, cu rudele, iubitele şi muzicienii cu care a cîntat, toţi intervievați, spunîd lucruri crude despre artist. A avut o existenţă tulbure, cu alcool, droguri, aventuri amoroase, bătăi cu interlopi, apariţii prin baruri din ce în ce mai sordide. În ultimii ani aproape fusese uitat. Cariera lui se afla în declin din cauza stării fizice şi psihice. Dincolo de existenţa de vagabond, de looser, de ins urmărit de un blestem, a avut o vocaţie autodistructivă rară. Ne-au rămas înregistrările lui fabuloase.
Mi-au plăcut dintotdeauna astfel de personaje. Ele sînt ce nu am putut fi eu. Am fost dominat de ele, de fapt. Toată admirația și respectul meu. Bukowski, de exemplu, Chet Baker, Charlie Parker, James Dean, firește, poeții blestemați, vocea infernului printre muritori. Am portretizat asemenea personaje (singurele care merită, de fapt, osteneala să te ocupi de ele) în cîteva din romanele mele – Gogu Vrabete (în Moartea unui dansator de tango), Ticu Naum (Nocturna cu vampir opus 1), pianistul de jazz Sandu Zaim (Corpuri de iluminat), etc. Urmează alt blestemat, Vivi Lazăr, în „Marele Incendiator”, care stătea să apară în primăvara lui 2019. Rămîn fascinat de acești tarați fără de scăpare. Cei care fac totul pentru a se distruge pe ei înșiși, nu pe alții, cum fac restul.
Fragmente din volumul ”Europa la patru mîini. Jurnal de campanie”, în pregatire la Editura Corint Books, 2023.
Stelian Tănase
