Regizorul și scenaristul dublu oscarizat Quentin Tarantino a publicat acum o lună prima sa lucrare de critică de film, un studiu al filmelor sale preferate din epoca noului cinema american sub titlul „Cinema Speculation”. La fel ca și recentul său roman „Once Upon a Time in Hollywood” (bazat pe propriul film cu același titlu), Tarantino dezlănțuie un torent de amănunte, forțîndu-te să stai complet îmbrăcat sub Niagara lui personală de referințe cinefile. Pe lîngă faptul că este printre cei mai celebri regizori contemporani, Quentin Tarantino este, probabil, cel mai fericit iubitor de film. De ani de zile, el și-a exprimat în interviuri o posibilă schimbare prin a scrie cărți despre filme.
Acum, cu „Cinema Speculation”, acest moment a venit, iar rezultatele sînt tot ceea ce fanii săi și iubitorii de film ar fi putut spera. Structurată în jurul unor filme americane cheie din anii 1970, pe care le-a văzut pentru prima dată ca tînăr cinefil, această carte este pe cît de perspicace și riguroasă din punct de vedere academic. pe atît de amuzantă și relaxantă. Dintre titlurile analizate amintesc doar „Bullitt” de Peter Yates, „Joe” de John G. Avildsen, „Dirty Harry” al lui Don Siegel, „Deliverance” de John Boorman, „The Getaway” al lui Sam Peckinpah, „Daisy Miller” al lui Peter Bogdanovich, „Taxi Driver” al lui Martin Scorsese și „Paradise Alley” al lui Sylvester Stallone.
Critica de film, teoria filmului, devine o istorie personală minunată, totul fiind scris cu o voce singulară, recunoscută imediat ca fiind a lui Quentin Tarantino. Cartea oferă și o perspectivă rară despre cinema aparținînd unuia dintre cei mai prolifici practicanți ai acestei arte. Este fascinat de „știința inexactă” a producției și promovării filmelor, și de luptele din culise care i-au ridicat pe clasici. Lui Tarantino îi place să se uite sub capotă și să tragă de piese, arătînd cum a fost montat un film și explicînd cum ar fi putut merge în alte direcții. Sau, mai degrabă, o face pînă atinge contrariul, pînă cînd concentrarea lui se schimbă, iar atenția pivotează și începe prompt să urmărească un alt și nou șir de gînduri.
„Cinema Speculation” face o escapadă personală prin educația sa cinematografică, trecînd de la greii recunoscuți ai Hollywoodului din anii 1970 („Deliverance”, „Rocky”, „Dirty Harry”) la o galerie de străini cvasi-necunoscuți. Este exasperant la început. Dar, ca atît de des în trecut, am căzut sub vraja ciudată a lui Tarantino. Cunoștințele sale captivante despre filme și tv sînt uimitoare și ușor terifiante. Acest tip de implicare este la un nivel la care puțini ajung. Dintre regizorii britanici doar Edgar Wright poate egala enciclopedismul supraomenesc al lui Tarantino. Este emoționant omagiul adus thriller-ului din 1977 al lui John Flynn, „Rolling Thunder” (filmul, apreciază el, care i-a dat permisiunea de a fi regizor). De asemenea, îi acordă un capitol de sine stătător lui Floyd Ray Wilson, un mentor din copilărie și un aspirant scenarist care a plantat sămînța pentru „Django Unchained” din 2012. „Nu știu cum a murit (Floyd), unde a murit sau unde a fost îngropat”, spune el, adăugînd imediat „dar știu că ar fi trebuit să-i mulțumesc”.
În ciuda titlului cărții, nu există multe speculații despre el. Tarantino se răsfață ca un expert ce-și imaginează cum filmele ar fi putut fi făcute în alt mod. În postura de critic, Tarantino scrie exact așa cum vorbește, într-un torent de informații și opinii, alimentat de un entuziasm fără suflare și ranchiune inexplicabile, cu întrebări retorice și digresiuni nenumărate. Se poziționează adesea în conflict cu filmele pe care le iubește, exemplul cel mai elocvent îl oferă prin „Taxi Driver” care, în prezentarea lui, devine un deliciu estetic al cronicii de film. După ce stabilește în mod convingător filmul ca fiind, în esență, un „remake parafrazat” al westernului lui John Ford, „The Searchers”, Tarantino nu poate rezista să evidențieze ceea ce el califică drept politică rasială și să-l acuze pe Martin Scorsese de ipocrizie pentru poziția sa pioasă în fața violenței de pe ecran.
Odată revelate, intuițiile lui devin strălucitoare, fiind puse în evidență și de micile indicii pe care le dă despre propriul său psihic, elemente care compun partea aluziv aparentă a „memoriilor” cărții. Tarantino nu vorbește despre absența tatălui său, Tony, din viața sa, dar spune că la vîrsta de șapte ani a fost luat de mama și tatăl său vitreg să vadă filmul pentru adulți „Joe”. Nu se mai gîndește la asta. Nu există autoanaliză, nici o discuție serioasă despre ceva din afara cinematografului. Lasă analiza, speculația, în seama cititorului?
Sînt tentat să calific „Cinema Speculation” drept un remake parafrazat în sine, o extrapolare extinsă a slujbei de zi cu zi a autorului său. Motorul intelectual al cărții este perspectiva sa de autor. Ca regizor, dar și critic virtual, Tarantino se adîncește în tipurile de decizii pe care regizorii le iau, atît la nivel macro al mișcărilor majore în carieră, cît și la nivel micro al detaliilor comportamentale și unghiurilor camerei, cu o acuitate absorbantă.
Geo Alupoae, critic de teatru
