Scînteia, ca hîrtie de împachetat

În 1960 campania împotriva evreilor era la apogeu. Emigrarea lor spre Israel era înghețată din 1952, după epurarea Anei Pauker. Mulți sioniști zăceau prin închisori. La finele anilor 50, evreii sînt înlăturați din funcțiile pe care le dețineau. Aparatul de partid si de stat se româniza. Destule procese din justiție aveau un substrat antisemit. De pildă, cel al cadrelor din comerțul exterior din 1959, ”procesul Romanoexport”. S-a spus că și ”afacerea banda Ioanid” a fost de fapt o manipulare antisemită montată de Securitate. Lumea avea imaginea unei populații evreiești care 1. fie emigra în Israel și scăpa astfel de „ binefacerile” comunismului, fie 2. slujea Regimul din funcții înalte. Erau, deci, privilegiați, pentru că aveau parte de resentimente (vezi despre evrei în Pavel Câmpeanu). Erau aici o politică și un act premeditat. Pe de o parte evreii erau intimidați, ținuți sub obroc cu amenințarea continuă deasupra capului. Pe de altă parte erau indicați ca principalii vinovați pentru nemulțumirile populației. Jucau ca întotdeauna rolul țapului ispășitor. Constituiau o supapă pentru eșecurile regimului.

Un alt fenomen care trebuie avut in vedere la sfîrșitul anilor 50 și începutul anilor 60 a fost declanșat după retragerea Armatei Roșii în 1958. Lecția revoluției din 1956 de la Budapesta era însușită. Mai ales cea a intervenției tancurilor sovietice. Dej începe o prudentă distanțare față de Kremlin. Se apropie de Pekin, ca măsură de siguranță. Pentru a slăbi atenția Moscovei, pe plan intern lansează un nou val de arestări si deschide un șir de procese împotriva celor considerați elemente nesigure, dușmani – reali și imaginari.

În acest context, Sorin Toma, redactorul șef al cotidianului Scînteia, este destituit și ”trimis la munca de jos”: redactor la Editura Științifică. Între timp este supus unor anchete prelungite. Una pe linie de partid, care cercetează activitatea sa din timpul războiului cînd era refugiat în URSS. Alta a Securității care îl acuză de trădare, colaborare cu inamicul etc. A treia, penală, în care i se aduc tot felul de acuzații pentru a i se monta un dosar cît mai voluminos. Se pregătea oare un proces antisemit, antirevizionist, cu cadre de la vîrful PMR? Posibil. Dej voia oricum să se despartă măcar parțial de trecut și trimitea semnale să anunțe schimbarea sa de atitudine pe cîteva teme sensibile: mai ales cultul personalității sale (întreținut de Scînteia). Momentul crucial al acestei largi manevre propagandistice a fost plenara CC al PMR din decembrie 1961, cînd Dej a fost „spălat ca la Nufărul” de păcatele trecutului, de sutele mii de arestări, de lagăre de muncă forțate și închisori, de eșecurile economice, de subordonarea totală a țării intereselor URSS. Dej era cel mai stalinist lider din țările CAER. Destui prevedeau sfîrșitul carierei sale după Congresul XXII al PCUS, care reluase atacurile lui Hrușciov împotriva lui Stalin. Este momentul cînd mumia sa este scoasă din mausoleul lui Lenin și depusă în zidul Kremlinului. Statuia lui Stalin de la București este demolată într-o noapte, în decembrie 1961. La acea dată Sorin Toma nu mai era șeful Scînteii. Era anchetat.

Cine era acest influent personaj? Un articol publicat de Scînteia producea efecte mai puternice decît o hotărîre de guvern sau o sentință judecătorească. Ilegalist, membru PCR din 1932. De origine evreiască, era fiul lui Al. Toma (nume real Solomon Moscovici), poet fără valoare, de asemenea comunist. Sorin Toma absolvă Facultatea de Matematică din București. Este redactor la Scînteia care apărea clandestin. Aici îi cunoaște pe Ștefan Foriș, Gh. Dinu, Leonte Răutu, Grigore Preoteasa, Jules Perahim, Petre Năvodaru, Mihai Roller etc. Este arestat în cîteva rînduri și suferă scurte detenții. În 1940 se refugiază după ce trece Nistrul în URSS, unde servește ca ofițer al Armatei Roșii. Se întoarce în țară în 1945 cu Divizia „Horea, Cloșca și Crișan”. Lucrează la Scînteia din 1946, unde devine redactor șef adjunct. La 1 ianuarie 1947 caseta tehnică a ziarului arăta astfel: Scînteia – Organ Central al Partidului Comunist Român – Director: Miron Constantinescu, Redactor responsabil: Sorin Toma. Comitetul de Direcție: Lucrețiu D. Pătrășcanu, Miron Constantinescu, Gh. Vasilichi, L. Chișinevski, Leonte Răutu, Al. Buican, N. Popescu-Doreanu. Începe să se bucure de toate privilegiile oferite de regim – șofer, limuzină, secretare, vilă în zona zero. Face parte din nomenclatură. Este membru al CC al PMR pînă în 1960 și deputat în Marea Adunare Națională în mai multe legislaturi.

În memoria colectivă, Sorin Toma a rămas pentru un singur fapt. În ianuarie 1947, Scînteia publica în patru foiletoane un lung articol cu titlul ”Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei”, un atac calomnios la adresa lui Tudor Arghezi, considerat cel mai însemnat poet după Eminescu (Stelian Tănase, „Zvonuri despre sfîrșitul lumii”, Ed. Corint, 2023): ”Dl. Arghezi scrie pentru burghezie. D-sa scrie pe gustul burgheziei. Opera d-sale reflecta lumea morală a burgheziei. (…) Poporul… apare în poezia lui Arghezi <clădindu-și slăvi și veacuri din nimic>. Acestui popor, Arghezi îi infiltrează în suflet ideea că a gusta viața e un păcat. (…) Predică poporului în poeziile sale dezamăgirea, dezgustul de viață, deznădejdea, într-un cuvânt, pesimismul, psihologia înfrântului”. Acuzațiile fanteziste de acest tip abundă. Articolele lui Sorin Toma fac parte dintr-o campanie dirijată de Iosif Chișinevski și Leonte Răutu, la care participă și alte nume: Miron Radu Paraschivescu, Petru Dumitriu.

Scînteia condusă de Sorin Toma era o copie palidă a Pravdei. Se folosea în băcanii la împachetat brînza. Multe articole erau reproduse din Pravda. În lipsa concurenței şi în prezenta Cenzurii, Scînteia a ajuns să tipărească un tiraj de aproape un milion zilnic, dacă luăm de bune cifrele oficiale. Scînteia în această perioada a fost – pînă la apariția televiziunii – principalul instrument PMR de manipulare, control şi îndoctrinare a populației. A fost his master’s voice, organul prin care partidul comunica politica sa. Ca atare, Sorin Toma a fost un personaj foarte important, avînd o mare trecere. Un articol putea duce la demiterea unui ministru sau la arestarea lui. Articolele din Scînteia treceau drept adevărul absolut, aveau putere de lege. Niciodată nu se publicau polemici și critici la adresa materialelor apărute aici.

Inexorabil, roata istoriei se învîrteşte. În 1960, atotputernicul Sorin Toma este chemat în fața unei comisii de partid. Evreitatea lui nu mai dădea bine in CC al PMR, în contextul valului de antisemitism şi de românizare a cadrelor. Sorin Toma a fost anchetat în principal de două cunoștințe din tinerețe, Lev Oigenstein (Leonte Răutu, evreu basarabean) cu care se întîlnise pe băncile Facultății de Matematică – fuseseră colegi. Al doilea era Nicolae Ceaușescu, omul de încredere al lui Dej. Componența comisiei indica importanța întregii afaceri. În fond, o banală demitere ar fi avut același efect – îndepărtarea sa după 14 ani de conducere a Scînteii. De ce a preferat Dej aceasta formulă, este o întrebare. Poate pentru că trebuia nu numai demis, dar şi umilit, făcut să sufere etc. de foștii tovarăși din ilegalitate. Era şi un semnal că se întîmpla ceva la vîrful PMR. Se apropia congresul al treilea al partidului si se pregăteau reglări de conturi. Biroul Politic nu era încă decis ce să facă. Trebuia acționat cu prudenţă faţă de Kremlin. Sorin Toma era cunoscut în partid ca un fidel al Moscovei, unde avea multe relații la vîrful PCUS.

Demiterea lui putea să le dea de gîndit sovieticilor. Sorin Toma era omul lor. Rostul anchetei era de a descoperi în biografie fapte reprobabile, fără nici o legătură directă cu şefia lui la Scînteia. Executase disciplinat tot ce i se ceruse de la Kremlin sub Stalin şi sub Hrușciov. Era exclus să i se aducă acuzații politice, Moscova ar fi dezaprobat. Dej se temea de o asemenea reacţie. Anchetatorii s-au legat de detalii fără importanță din biografia sa. În 1963, Sorin Toma a fost exclus din partid de secretariatul CC al PCR. Înlăturarea lui trebuia neapărat să meargă pînă la capăt, acesta era planul.

De ce i-au căşunat pe el lui Dej &Co? Greu de descifrat azi. Antisemitismul conducerii PMR (Dej nu era antisemit) nu explică totul. Mai curînd cred că episoadele petrecute între ilegaliști în anii 30-40 au cîntărit. Să fie vreo trădare la mijloc, vreo competitie pentru întîietate, vreo excludere sau vreo femeie rîvnită de tovarăşi? Se petreceau multe asemenea istorii în subterana comunistă. Aici promiscuitatea era la ea acasă.

În 1970 acuzaţiile sînt retrase fără nici o explicație și este reprimit în partid. Contextul era diferit. Dej murise în martie 1965, Hrușciov fusese înlăturat. Altă gardă gestiona puterea la Kremlin. La București partidul fusese acaparat de Nicolae Ceaușescu care nu mai avea nevoie de „capul fostului redactor șef al Scînteii adus pe tavă”. Cred că și uitaseră în Biroul Politic că există. Este pensionat prematur de la editură. În 1979, cu pașaport turistic, face o excursie in Israel, de unde nu se mai întoarce. Trăiește destul ca să asiste la prăbușirea comunismului pe care l-a slujit toată viața. Depășește 100 de ani și are destul timp să îşi scrie memoriile (Sorin Toma „Privind înapoi. Amintirile unui fost ziarist comunist”, Ed. Compania 2004) în care arată unele regrete. Ca în cazul atacurilor Scînteii împotriva lui Arghezi din 1947.

Stelian Tănase

Fragment din volumul în pregătire (2025) ”O lume nebună de legat”.