Motto:
„Această țară în care străinul vine, pleacă, spionează, mănîncă, critică, trăiește ca în sînul lui Avram”. – un ofițer din stafful lui Mackensen
„Germanizarea Capitalei începe. Mai întîi firmele de la hoteluri, magazine, cafenelele. Café de la Paix devine Friedens Café. Café de Paris este acum Berliner Café, etc. Firmele cu nume francez sau englez sunt suprimate în tot orașul. Nu se mai văd firmele Café Imperial, Café High Life, Hotel de France, Hotel de Bruxelles. De la firma <Croitorie engleză> cuvîntul <engleză> a fost suprimat, rămînînd firma <Croitorie>. Apoi a început studiul limbii germane pe o scară întinsă. Mai ales femeile, spre a se putea înțelege cu von-ii. Pe străzi nu se mai aude un singur cuvînt francez, in schimb toate aceste femei își fac o fală de a grăi in limba germană”. (C-tin Bacalbașa, ”Capitala sub ocupație germana”, p. 85). Este exact ce se va întîmpla peste 20 de ani cu limba rusă îndată ce Krasnaia Armia ocupa Bucureștii. Capacitatea românului de a se adapta este remarcabilă. Feldmareșalul Mackensen este înlocuit de mareșalul Malinovski. Atît. Regulile supraviețuirii rămîn aceleași. Ca și poporul…
În iarna 1916/17, Bucureștiul și-a schimbat fața cu repeziciune. A luat aspectul unui oraș sub stare de asediu. Și chiar era. Cenușiu, fără animația dinainte, cînd semăna mai curînd cu cartierul comercial din Constantinopol. Balcanii se simțeau la fiecare pas încă. Din ianuarie 1917 Capitala începea să semene cu o garnizoană din Europa Centrală. Viața a devenit cenușie, străzile comerciale – Calea Victoriei, Lipscani – și-au pierdut farmecul de altă dată, forfota s-a atenuat. Cert, Bucureștiul a devenit altceva. Aglomerația de pe bulevarde nu a mai existat. Frecvența uniformelor militare germane, austro-ungare, bulgare și turcești s-a impus. Mașinile, trăsurile, velocipedele bucureștene aproape au dispărut. Se mergea mult pe jos, pentru că nici tramvaiele nu mai circulau cu pasageri (români, bineînțeles). Coloritul Capitalei s-a schimbat, începînd cu hainele – dominante fiind acum uniformele de culoarea petrolului purtate de armata germană, continuând cu firmele care le înlocuiesc pe cele românești date jos în grabă la ordin și încheind cu drapelele înșirate pe fațadele clădirilor administrative.
Sînt două lumi diferite care trec una pe lîngă cealaltă. „Lumea imensă iudeo-germană, cocotele internaționale ale varieteurilor, internații (în lagăre – n.a.) din Ialomița (cu toții în București peste 50.000) aclamă și defilează… Ofițerii întreabă de Capșa și Iordache (wo man gut isst). Cu supremă satisfacție se instalează la mese. Localurile închise de la declararea războiului sunt luminate și pline de lume. Cofetăriile, cafenelele oferă spectacolul celei mai dizgrațioase orgii… Toți au în degete patru-cinci inele de aur. Sunt stigmatele crimelor ce le-au comis în atâtea țări unde au semnat moartea. Plătesc orice prețuri, toți sunt plini de bani… Probabil se așteptau după atâtea denigrări să intre în cine știe ce capitală a unei Cafrerii africane. Intră in localuri, toți descoperiți, iau loc la mese după plicticoase formule de politețe…”. (Virgiliu N. Drăghicescu, „707 zile subt cultura pumnului german”, Ed. Cartea Românească, 1920, p. 12-13 ).
Românii – se înțelege – nu au acces la aceste localuri rebotezate cu nume nemțești. Cele doua lumi, deși trăiesc în același teritoriu sînt separate. „16/29 Berăriile sunt pline de soldați și lume care aștepta cu adâncă religiozitate ora fixată de Kommandatura pentru servirea berii. Din lipsă de pahare se servește pe serii. Chelnerul și-a luat niște aere de dispensator de servicii de bunuri divine. Nu servește decât pe cine crede de cuviință, după inspirația bunului său plac. Soldații beau din mari pocale de cinci-șase litri… Sorb cu rândul, în mijlocul cântecelor și nenumăratelor <Prosit> pe care le intonează ceilalți. Ceilalți țin isonul, fac <Bruderschaft>. E vestigiul vechii și frumoasei Germanii de altă dată. Când măsura e prea întrecută, toate poruncile cad în extremă: trag cu revolverul sau dispar pe guri de canal sau cad mortal de la înălțimi de patru-cinci metri, cum e cea de pe lângă Teatrul Național. (…) Patrule de polițiști intră în localuri, cercetează pe fiecare soldat de biletul de voie. La apropierea orei polițienești, ora zece, pentru <Freier Abend!>, <Bairam!> repetă ca un ecou chelnerii noștri, amețiți de sonoritatea songurilor și neștiutori de sensul cuvintelor. Luminile se sting, localurile se închid, lumea merge acasă. Trăsurile și tramvaiele au amuțit, localurile închise, întuneric. Trei-patru trecători grăbiți”. (Virgil Drăghiceanu, pp. 90-91).
Și aspectul social al Capitalei se schimba semnificativ în primăvara 1917. În vîrful piramidei sociale se află ocupantul. Dedesubt apare o clasă formată din numeroșii amploiați lucrînd pentru Kommandatura, și aceștia neapărat tot vorbitori de germană. Au acces la resurse, controleaza hîrțogăraia, depozitele de alimente, etc. Apoi vine lumea românească, elita obișnuită să se supună. Și, bineînțeles, stratul lumii obișnuite. Moravurile suferă o transformare de proporții. Țesutul social este dintr-o dată altul. Foștii stăpîni devin servitori și invers. Regulile jocului sînt dintr-odată altele. „Munca Prefecturii Poliției era foarte mult împovărată cu denunțuri ce le făceau servitoarele lăsate pe la casele celor ce plecaseră în pribegie. Servitoarele furau lucrurile, apoi chemau pe nemți prin case și se plângeau că străinii au intrat și au devastat locuințele (Lupu C. Kostaki, op cit. p 274). Sau – „ Este cunoscut că invaziunea s-a slujit în chipul cel mai eficace de populația germană stabilită în țară. Femeile și-au ajutat compatrioții pe toate căile, au denunțat tot ce au cunoscut, în special femeile de menaj, bonele, guvernantele au fost cele mai nemiloase delatoare ale stăpânilor, oricât de bine ar fi fost tratate de aceștia”. (C-tin Bacalbașa, p. 38)
Delațiunea proliferează pînă la dimensiuni nemaîntîlnite și operează în toate straturile sociale. Foarte multe situații care înainte de ocupație se rezolvau prin administrație, justiție, presă, etc. acum se folosesc delațiunile. Scenariul tip este: o servitoare își toarnă la Kommandatură că stăpînul (român) ascunde aur, alimente sau arme. Invită un polițist german să facă cercetări și să îl aresteze pe suspect, să îi sechestreze bunurile. Adesea înainte să apară ofițerul de poliție german, servitoarea tîlhărește totul din casa respectivă. E pedepsit cineva pentru asta? Nu, dimpotrivă e recompensat pentru fidelitatea față de ocupant. Trădarea și jaful sînt încurajate la scară mare. Protagoniștii fenomenului nu sunt numai evrei, unguri, nemți – trăitori în Vechiul Regat. Se selecționează și dintre români.
Nu toți locuitorii au reușit să se refugieze la Iași sau Odessa… Denunțul a ajuns o plagă. Este un instrument de a parveni, de a procura parale, de a te împroprietări cu bunuri, de a te răzbuna… Reglează conturile, deschide accesul la mărfuri de consum (de la lemne de foc la făină, de la cartele de haine de iarnă la medicamente). Totul pornind de la un denunț „onest”. „S-a descoperit printr-un denunț făcut la Berlin o mare bandă de hoți, căci sistemul de spionaj nu se limitează numai la străini; ofițerii, funcționarii se spionează unii pe alții și fiecare denunț este luat în considerație”. (Pia Alimănișteanu, „Însemnări din timpul ocupației germane, 1916-1918”. București 1929, p. 87). Restratificarea societății este fenomenul cel mai pregnant din București în perioada 1916-198. Lumea trăiește sub amenințarea șantajului cu denunțul. De la vecin, coleg de birou, șef sau subaltern, servitorime. O lume a suspiciunii și a fricii a apărut în locul celei vechi, care era superficială, frivolă, relaxată. O lume în tonul de bon-viveuri. Reprezentantul ei cel mai strălucit – I.L. Caragiale. Atmosfera lumii lui se destramă, Bucureștiului se schimba peste noapte și aproape nimeni nu-și mai amintește cum era ea pînă la ocupație. Atunci cînd coloanele feldgrau ale lui Mackensen și-au făcut apariția la barierele Capitalei, o ciudată amnezie a cuprins locuitorii. Parcă trăiesc de cînd este lumea într-un oraș ocupat de armate străine, sub stare de asediu. ”Suntem în ce mai mare disoluție socială, nu de la castă la castă, ci de la individ la individ. În toată țara autoritățile sunt numai umbre… Pare că suntem cu totul paralizați, incapabili de a merge, de a mai face cel mai mic gest de reacțiune sau organizarea socială. (…) Acestea sunt roadele regimului clientelar… Ați pus pe umeri slabi sarcină mare, bucurându-vă cu o liniște orientală de felul cum e suportată impozanta improvizație ce ați clădit-o; azi se surpă și se strivește cu toată greutatea goliciunii sale păcătoase”. (Virgil Drăghiceanu, „707 zile sub cultura pumnului german”, Ed. Cartea Românească, 1920, pp 42-43).
Gustul libertății este primul care se uită întotdeauna – este cel mai volatil. Se poate trăi fără libertate. Ne obișnuim repede să slugărim și să fim servi. Ne obișnuim cu restricțiile, cu disciplina cazonă, cu ordonanțele afișate pe ziduri, cu amenzile, cu patrulele verificînd în intersecții documentele de identitate. Aceasta a fost experiența cotidiană împărtășită de bucureșteni în anii de ocupație. Nu s-au distins prin nimic de cei din alte mari orașe ocupate. Bruxelles, Belgrad, București fac parte dintr-o serie infernală care semnalează atît catastrofa Primului Război Mondial, dar și pe cea din anii 40 ai secolului al XX-lea. Paradigma se schimbă brusc la Sarajevo – 28 iunie 1914, data cînd liberalul secol al XIX-lea se încheie. Secolul al XIX-lea nu are capătul în 1900, nici un secol nu se termină la data calendaristică, ci cînd se încheie un ciclu istoric. De data asta secolul începe în 1789, cu Revoluția Franceză, și se termină în 1914 cu gloanțele ucigașe de la Sarajevo. Este data cînd burghezia face pasul înapoi. Urmează o istorie dedicată dictaturilor – care va dura cel puțin cît secolul al XX-lea.
Stelian Tănase
Fragment din volumul în lucru ”Bucureștii sub ocupație străină 1916-1918”
