Roma

Am trecut prin unele din marile cafenele din Europa. Nu ratez cînd vin la Roma să dau o raită la Cafe Greco. Cel mai mult mi-a plăcut odată cînd m-am refugiat de ameninţarea provocată de o ploaie torențială. Nu suport umbrela. Am rămas la cafea şi taifas înăuntru pînă seara, cînd a stat ploaia. La Viena e Cafe Central. La Paris există Closerie de Lilas, unde am dus-o de asemenea pe Elena. Am vrut să îi arăt Parisul mistic… Locul pe unde a trecut „generaţia pierdută” – Scott Fitzgerald, Dos Passos, Hemingway. Suprarealiştii, Breton, Aragon, Man Ray… Picasso cu Brassai, în anii ocupației şi atîția alții. Dar cine nu a trecut pe aici? Alfred Jarry, un alt favorit al meu, sursă de inspiraţie în ”Dracul & mumia”, unde descriu o scena petrecută (în imaginație) aici, care se soldează cu un duel. Tot la Paris este Cafe Procope, în Cartierul Latin – locul idilei dintre bătrînul Cioran și zuza lui filozoafă, C. Printre clienții istorici s-au numărat Voltaire, Rousseau, Diderot, dintre enciclopediști ar fi și pișicherul Franklin. În preajma revoluției, aici puteau fi zăriți Robespierre, Danton, Marat. În secolul XX, Paul Verlaine, etc. La Praga există două cafenele celebrissime pe același tipar – Cafe Louvre și Cafe Arco, unde crema pragheză de limba cehă și germană își dădea întîlnire, Kafla printre ei, Max Brod, Franz Werfel, mulți. La Zurich există Cafe Odeon unde au stat la taifas și au băut cafele și bere onorabilii Joyce, Einstein, Thomas Mann, Giacometti. La Veneția este Cafe Florian (fondată în 1712), cea mai veche din Europa. La Budapesta, pe malul Dunării, se găsește poate cea mai frumoasă dintre ele, Cafe New York, unde m-au dus în februarie 1990 amicii mei – intelectuali de primă oră ai revoluției din 89. Eram toți cu capetele pline de viziuni. Nu a ieșit mai nimic din păcate… Of! Îmi amintesc bine stilul locului – belle epoque, fin d’Émpire – mobilierul, pereții, lampadarele art-nouveau. Tavanul spectaculos. Atmosfera indescriptibilă, de un farmec decadent, care îți dă vertij. Nu ai cum să o ratezi.

În fine, aici la Roma cineva mi-a vorbit despre Cafe Greco, lîngă Piazza di Spania. Trebuie s-o vezi neapărat!, mi-a spus. Aici s-a strîns elita, boema, artiștii, încă din 1760. Printre clienți Casanova, Goethe, Stendhal, Liszt, Andersen… Intrarea în Cafe Greco se face de pe un trotuar îngust, foarte aglomerat. Atmosfera e di granda, pereții împodobiți cu amintiri – afișe, desene, gravuri, fotografii. Totul îți vorbește despre vremuri apuse. Cînd vii din stradă ai un șoc, ți se pare o halucinație. E cum ai intra pe întuneric într-o sală de operă cu decoruri risipite pretutindeni. E un contrast prea puternic cu strada asurzitoare, turtită de claxoane, de mulțimea agitată. Intri pe o ușă discretă, chiar secretă. E un vis poate. Te temi să nu deranjezi. Pare că ai nimerit într-un muzeu al figurilor de ceară.

Ce caut prin aceste localuri de pierzanie? Ce să caut, cititorule… Un spirit. Aici s-au născut Europa burgheză și revoluțiile epocii moderne. În aceste cafenele care apar la începutul sec. al XVIII-lea s-au pregătit marile răsturnări din secolele XVIII-XIX. Dar s-au răsturnat și literaturi, s-au distrus și impus reputații. S-au schimbat ideile. Nu în academii, în școli, parlamente, la curțile regale. Civilizația unui oraș o dă cafeneaua. Cu cît mai vechi și mai numeroase, cu atît mai bine. Și la București s-a produs acest fenomen. Revoluția din 1848 a fost pregătită prin cafenelele de atunci ale orașului. Bonjurisții au adus de la Paris moda cafenelei. La Cafeneaua Veche din Piața Sf. Anton, la Brenner și Concordia, ambele pe Ulița Germană (azi strada Smîrdan). Mai tîrziu au fost Momolo, Capșa, Oteteleșeanu, Fialkovski. Dictatorii cînd iau puterea pun spioni în cafenele și chiar le închid. Știu ei de ce.

Am fost de cîteva ori în Piața San Pietro. E inevitabil dacă ajungi la Roma. Unde altundeva? Amintirea cea mai vie pe care o am este cînd am venit de Paște să asist la slujba oficiată de Papa Ioana Paul II, pe care l-am admirat atît încît eram gata-gata să trec la catolicism. Sînt, deci, la Roma cu Elena, ea nu a văzut Roma și i-am promis s-o aduc să vadă minunea. I-am vorbit mult despre această Romă fascinantă și copleșitoare. Sînt la destul de puțin timp după infarct, eveniment care mi-a tăiat viața în două. Înainte și după. Cu sănătatea nu stau grozav și am gînduri negre, dar nu vreau sa trec dincolo (nu mă grăbesc, ce-i drept) fără să apuc să-i arăt Roma și s-o fac să înțeleagă de ce o iubesc atît.

Ne preumblăm prin „Roma mea”, cum am cunoscut-o. Campio di Fiori cu statuia lui Giordano Bruno într-o mare de tarabe unde se vînd legume. Apoi Circolo de la Rotonda unde se află Pantheonul, primul monument vizitat cînd am ieșit prima dată în Occident, februarie 1990. Să spun că am fost copleșit? Locuiam într-un mic hotel vizavi, unde Ariosto a scris Orlando Furioso, unde a locuit Mascagni cînd a scris Cavaleria Rusticana. Eram foarte încîntat de vechimea acestui loc, dar mai ales de încărcătura lui. Eram un scriitor prăpădit venit din Estul Europei care căsca ochii mari… E cum ai da drumul la cîinii din laț. Credeam atunci că lumea va fi mai bună în curînd. Pantheonul e ceva care te strivește, cu cupola care se deschide deasupra capului și prin care se vede cerul. Am ținut neapărat să îi arăt Elenei aceste lucruri/locuri pe care le credeam uitate. La Pantheon se găsește mormîntul lui Rafael. Un sarcofag care nu-mi place. Dar nu trebuie să îmi placă mie, chiar deloc.

Elena trăiește miracolul descoperirii Romei ca oricine care vine aici prima dată. O observ – e o încîntare. Ce privilegiu să descoperi pentru prima dată ceva. O experiență irepetabilă. Nu te mai întîlnești cu ea, odată ce ai citit prima dată o carte sau ai vizitat un oraș. Totul devine din acea zi second-hand.

Trăiesc această experiență din 1990. Am rămas prins în mrejele Romei. Nu m-a dezamăgit niciodată. Alte orașe da, strălucesc cînd le cunoști, apoi cînd le vizitezi din nou îți apar cenușii și banale. Cu femeile e cam la fel, cred. Nu înțelegi de ce ți-au plăcut atît cînd le întîlnești a două oară. Roma, nu – rămîne egală cu ea însăși în frumusețea ei în orice anotimp.

Stelian Tănase

Fragment din ”Europa la patru mîini. Jurnal de campanie”, manuscris de sertar.