Un șef de IMM poate deveni, prin inovare și organizare, cel mai mare șef din Franța și apoi să piardă totul din cauza atitudinii sale în timpul războiului. Acesta a fost destinul lui Louis Renault.
În 1898, fiecare dintre cei doi frați ai săi mai mari, Fernand și Marcel, au investit 30.000 de franci în afacere și a fost creată firma Renault Frères. Conducerea administrativă a revenit lui Marcel (1872-1903), iar conducerea comercială lui Fernand (1865-1909). Frații plănuiau să producă un număr mic de vehicule și să vândă firma unui mare producător, Adolphe Clément (1855-1928), dar acesta a refuzat. Renault Frères rămâne pe drumul cel bun. Cei trei frați reușesc să se dezvolte bazându-se pe crearea unei rețele comerciale prin atribuirea de comenzi pentru primele taxiuri pariziene, în 1905. Când Fernand a murit, Louis i-a cumpărat acțiunile și a devenit unicul șef. El vizitează Statele Unite în 1911 și recunoaște supremația americanilor. În scurt timp devine o persoană publică notorie: este activ în camerele de sindicat și în octombrie 1913 devine președinte al sindicatului producătorilor de automobile.
Primul Război Mondial a creat haos, mai ales în timpul mobilizării. Companiei Renault i se oferă oportunitatea de a insufla o nouă viață prin extinderea producției, în special a tancurilor, și de a încuraja cooperarea între producătorii din Paris și Lyon care fac arme, Louis Renault împrietenindu-se cu ministrul socialist al Armamentului, Albert Thomas. După Primul Război, se transformă în societate pe acțiuni cu ajutorul băncii Mirabaud, care a preluat 8% din capital, grupul Renault păstrând 81,75% iar restul revenind familiei și apropiaților. Continuă să integreze producția și punctele de desfacere. A recrutat mai mulți manageri la vârf, dar nu a mai inovat în ceea ce privește produsele. André Citroën îl depășește, însă Renault este mai profitabil. Împotriva sfatului băncilor, el a finanțat din fonduri proprii fabricile de pe insula Seguin care au început să funcționeze în 1929. Aceste fabrici moderne și utilizarea masivă a comenzilor de stat au permis Renault să depășească criza economică din anii 1930, spre deosebire de Citroën (pe care a refuzat să o cumpere).
Temându-se de un nou conflict mondial, și-a dorit pacea cu Germania și l-a întâlnit pe Hitler în 1935. Epoca Frontului Popular a fost pentru el o perioadă de mari încercări. Grevele repetate ale muncitorilor și criza financiară l-au determinat să modernizeze utilajele, să reorganizeze compania în departamente, să descentralizeze producția și să copieze modele germane. Impactul social a fost dur: 2.000 de angajați au fost concediați la sfârșitul lunii noiembrie 1938. Al Doilea Război Mondial a fost trăit de Renault, spre deosebire de Primul, ca o tragedie și o sursă de crize. În noiembrie 1939 a fost pus sub supraveghere de către ministrul Armamentului. Cu toate acestea, când Franța a fost invadată, el a fost trimis în misiune în SUA pentru a stabili cooperarea pentru fabricarea de tancuri. Când s-a întors, Franța era ocupată. Compania sa este plasată sub controlul comisarilor germani de la Daimler-Benz. Mai mult, la Vichy, pe 3 septembrie, Pétain a impus o reducere a activităților sale directe. Producând pentru Germania, ajunge să înregistreze pierderi, fabricile Billancourt și Le Mans fiind bombardate de Aliați în 1942 și 1943.
Spre deosebire de familiile Peugeot sau Michelin, Renault a refuzat să ajute Rezistența sau Aliații, pentru că se temea de hegemonia americană și nu dorea să ofere controlul asupra viitorului adversarilor săi francezi din 1936-1938 sau lui de Gaulle. După Eliberare, convins că a procedat onorabil, Renault a refuzat să dispară discret, la fel ca și alții a căror conduită în timpul războiului fusese pusă sub semnul întrebării. A fost atacat de o mare parte a opiniei publice și arestat (la fel ca și alți producători de automobile), pe 23 septembrie 1944, la scurt timp după ce fusese reținut și directorul său general, René Peyrecave. Pe 26 și 27 septembrie, guvernul i-a plasat compania în administrare judiciară.
Louis Renault, întemnițat mai întâi, a fost transferat pe caz de boală într-o clinică unde a murit pe 24 octombrie 1944. Oficial, cauza morții a fost „sânge în urină”, dar conform martorilor oculari și a relatărilor familiei, pacientul de 67 de ani, extrem de slăbit, fusese torturat și bătut. În noiembrie, guvernul a anunțat naționalizarea companiei, atât pentru a asigura redresarea industriei auto, o industrie strategică, cât și pentru a liniști muncitorii. Mai apoi, familia sa, expropriată prin ordinul de naționalizare din 16 ianuarie 1945, făcuse, pe de o parte, o campanie de reabilitare a acestuia și, pe de altă parte, a negociat (mulțumită unei acțiuni în fața unei instanțe din New York) compensații financiare pentru filialele străine care i-au permis singurului său fiu, Jean-Louis, născut în 1920, să trăiască din rente până la propria sa moarte în 1982.
Louis Renault este înmormântat la casa sa de la țară, Chateau Herqueville, în Herqueville dans l`Eure. Chiar și astăzi orice mențiune despre Louis Renault este evitată de oficialii Regiei Renault. Când, în 1999, Régie Renault a sărbătorit centenarul firmei, nepoții săi, Louis și Marie, nu au fost invitați la eveniment.
Renault a fost singura companie cu fabrici expropriate definitiv de guvernul francez. În ciuda declarației franceze a drepturilor omului și cetățeanului, care impune o compensație justă și preliminară înainte de expropriere, Louis Renault și moștenitorii săi nu au fost niciodată compensați oficial pentru compania lor. Grupul Renault a revenit în sectorul privat ca Société Anonyme (SA) în 1996, când guvernul francez a vândut 80% din companie. În 2011, moștenitorii săi au căutat din nou să restabilească reputația Renault și să primească despăgubiri pentru ceea ce ei consideră ca fiind confiscarea ilegală a companiei de către stat. Fără succes.
Își va reabilita Franța vreodată fiul ei proscris? Își va proclama vreodată Régie Renault fondatorul? Puțin probabil. Louis Renault a fost subiectul a 11 unsprezece biografii, dintre care două în timpul vieții sale. Ascensiunea și căderea sa nu încetează să fascineze.
George Alupoae, licențiat în arte
