Un alt refugiu este lumea imaginară. Aflat la vîrsta dificilă cînd descoperă difuz și perplex sexualitatea, Rubi își construiește un univers paralel, cu o prietenă imaginară, Else. Un suflet-pereche căruia îi mărturisește gîndurile, pulsiunile virile, poemele îndelung cizelate și memorate, înainte de a fi scrise în ambele sisteme, și cel în Braille, și prin dactilografiere la mașina de scris. De fapt, Else cea cu nume nemțesc nu este altceva decît o fantasmă, o altă poartă spre tărîmul poeziei, domeniul unde se refugiază, ca un Grand Meaulnes specialist în visare. La una din anchete cu doi securiști (cel bun/cel rău), în care absurdul atinge același nivel ca în piesele lui Ionesco, va tranșa și rolul discursului liric în existența lui:
„-Și de ce scrii tu, mă, poezie, de ce scrii?!
-Ăăă…m-am speriat eu, căci mă așteptasem la o conversație savantă, după bravo-ul celui dinainte.
-Am scris, am mai spus, fiindcă nu mai aveam la radio…
-Nu de ce-ai scris la fugiții din țară te întreb, ajungem noi și acolo! Mie să-mi spui corect de ce scrii, așa cum te-am întrebat, de ce faci rime?
Era ca și cum mi-ar fi cerut socoteală despre Australia. […]
-N-auzi că mă plictisești dacă taci?
Cuvintele de prețuire ale celui dinainte mi-au repornit resortul energetic după primele gângăveli. Am deschis gura:
-Nu ca să vă plictisesc pe dumneavoastră scriu.
-Aha, nu? Atunci, de ce? […]
-Ca să nu mă îmbolnăvesc.
M-a dat peste cap cu uppercutul unui hohot exploziv. Nu se mai oprea.
-Și cam ce boală ți-ai ales, hai, mărturisește-i lui tata, că-ți fac injecția de care ai nevoie. De ce taci? Nu mi te-mbolnăvi chiar aici, vezi că ești prea palid!…” (pp. 173-175)
Radu Sergiu Ruba a făcut toată această incursiune în trecut în perioada pandemiei, decembrie 2019 – februarie 2021. Chiar dacă nu și-a putut recupera niciodată dosarul de urmărit, întrucât CNSAS-ul l-a informat că în arhiva Securității „nu s-a identificat niciun dosar întocmit pe numele Ruba Sergiu Radu” (p. 474), a reușit să reînnoade „firul mărturisirilor” și datorită unui personaj enigmatic (real? fictiv?), grafologul securist Vistrian C. Vistrian, cu care are conversații lămuritoare în anii în care este inspector la Ministerul Educației: „Cu protestul dumneavoastră se lămuriseră, a continuat Vistrian să explice văzând că tac. Nu aveați complici, cea mai gravă primejdie în acest fel de împrejurări. Iar dacă i-ați fi avut, cine puteau fi ei? Colegi la fel ca dumneavoastră, adolescenți dintr-un internat special, păstrarea tuturor în obiectiv era floare la ureche. Se știa că la Satu Mare nu aveați niciun prieten, că de multe ori vă plictiseați în vacanțe, când am constatat acest lucru mi-a fost, vă spun sincer, nu vreau să vorbesc acum ca la biserică…L-am scutit de folosirea cuvântului <milă> și l-am auzit afirmând că unii securiști calificaseră revolta mea ca fiind produsă de teribilism. Se bucurau că mesajul nu ajunsese pe postul de radio, ar fi ieșit balamuc mare, n-aș mai fi scăpat de pedeapsă dacă mă identificau după difuzarea scrisorii.
-Și cum l-ați fi descoperit voi pe unul ascuns sub o semnătură indiană, mai mult, sub un pseudonim sanscrit?
-Ei, nu știți dumneavoastră, excelență! I-am fi luat la rând pe toți iubitorii culturii indiene, apoi pe cititorii ”Panciantantrei”….
M-a umflat râsul.
-Pe noi, ăștia din cavernele Braille-ului, nu ne-ați fi găsit nici după o sută de ani. Abia după ce ați dat de mine v-au venit ideile de a cerceta scrisurile noastre. Dar să rețineți pentru totdeauna și, dacă tot vă mai ocupați de mine, raportează-le frumos, pocnindu-ți călcâiele, comanditarilor dumitale, că eu nu din teribilism am protestat, ci din revoltă în toată regula. Nu știi dumneata ce înseamnă să-ți taie un dobitoc oxigenul spiritual care oricum îți curge numai pe două-trei canale, nu pe o droaie ca vouă și să nu poți să-i dai ăluia în cap c-un bolovan!”. (pp. 470-471)
”Semnătura indiană” de pe scrisoarea adresată Occidentului a fost un balon de oxigen pentru adolescentul nevăzător, tot așa cum scrierea romanului – o jumătate de veac după ispravă – reprezintă pentru Radu Sergiu Ruba o eliberare de injustițiile trecutului, de umilințele nemeritate la care a fost supus. Roman autobiografic de o profunzime aparte, în care fragmente ale realului narate alert, secvențe tulburătoare sînt alternate cu o introspecție lucidă, cea mai recentă scriere a autorului are toate șansele de a deveni un ”bestseller”, și – de ce nu? – un text care, prin ecranizare, să depună mărturie asupra generației noastre, pe care bocancul Securității nu a reușit să o domolească.
Elena-Brândușa Steiciuc
