Cel mai recent roman al lui Radu Sergiu Ruba – Semnătura indiană, Editura TREI, București, 2021, 476 pagini – este cel mai impresionant din toată seria scrierilor lui. Pornind de la elemente biografice reale (adolescența rebelă în meciul dur cu Securitatea) scriitorul compune un film amplu, pe mai multe planuri, în care asistăm la scene de un dramatism puternic, greu de digerat și uitat. Poet, prozator, traducător, radiojurnalist, Radu Sergiu Ruba s-a născut la 14 octombrie 1954 în Ardud, Satu Mare, și la vîrsta de 11 ani a pierdut complet vederea, fiind școlarizat în sistemul de învățămînt pentru copiii cu deficiențe, la Cluj. După ce a absolvit cu brio Facultatea de Limbi Străine a Universității din București, a lucrat ca profesor de franceză, lector de engleză în Proiectul Cambridge Standard English al British Council București, inspector în Ministerul Educației și consilier al ministrului muncii. În cadrul Asociației Nevăzătorilor din România a avut diverse funcții, printre care și pe aceea de președinte. Debutul literar a avut loc în adolescență, cu poeme publicate în presa vremii, apoi în 1983 i-a apărut primul volum de poeme, după care au apărut altele cinci. Menționez aici și cele trei cărți de interviuri și eseuri, dintre care una în colaborare cu Nicoleta Ruba, soția sa; două volume de proză scurtă; trei alte romane, dintre care ”O vară ce nu mai apune” a obținut Premiul Academiei Române în 2016, fiind tradus în engleză, italiană și portugheză. Pentru toate acestea, scriitorul a fost recompensat cu numeroase distincții în țară și străinătate, amintesc doar: Premiul Ministerului de Externe al Franței la festivalul Mondial al Nuvelei Francofone și ordinul Meritul Cultural al României în grad de cavaler.
Dedicat mamei, ale cărei calități – luciditate, energie și curaj – „au știut să mă pornească la drum”, după cum spune autorul în motto, romanul ”Semnătura indiană” aduce în prim plan un adolescent orb, îndrăgostit de literatură, muzică, libertate, complexat de „corzile în care mă înghesuise viața” (p. 22), de imposibilitatea de a fi ca ceilalți tineri din afara internatului, cu care se întîlnește din cînd în cînd la cenaclu. Ascultînd – ca toți cei din generația noastră – muzica difuzată de radio Europa Liberă pentru țările estice (singura cale de acces la rock-ul contemporan, după „închiderea robinetului” cultural prin așa-numitele „Teze din iulie” ale lui Ceaușescu), Rubi, cum este alintat de colegi, are curajul de a-i scrie lui Cornel Chiriac. Nimic altceva decît o scrisoare dictată de băiatul de 17 ani surorii mai mici, semnată cu pseudonimul indian Vainateyananda („Pasărea pe spinarea căreia zbura cu bucurie Vishnu”) compusă de el după lectura pasionată a capodoperei Panciatantra. De la această misivă i s-a tras totul! Destinul ulterior i-a fost marcat de curajul nebun de a crede că scrisoarea va ajunge la destinație și el, Rubi, va fi lăudat pe unde, tocmai de la München, de Cornel Chiriac, pentru cultura lui vastă. Cooperativa „Ochiul & Timpanul” a interceptat în doi timpi și trei mișcări plicul la frontieră, după o lună a descoperit și eleva care scrisese, apoi a ajuns la părinți și la băiatul orb, pe care l-a „prelucrat” cu metodele-i binecunoscute: izolare, marginalizare, violență verbală și fizică, hărțuire constantă, spălare a creierului. Toate cu un insucces uimitor.
Memoria excepțională a autorului este unul dintre principalele lui atu-uri, pentru că elementele reale incluse în pasta narativă au menirea de a releva aspecte din viața de elev la Cluj în școala și internatul din strada Budai Nagy Antal nr. 31, unde fiecare minut din existența copiilor nevăzători sau parțial văzători era strict încadrată în inconturnabilul, inflexibilul, anchilozantul program : „Eram cu toții supuși nu ai dascălilor, ai directorilor, ci în primul rând ai programului. Lui i se supuneau și profesorii. Asupra tuturor bătea suveran cronometrul său. Deșteptarea la 6:30, mesele la 7:00, la 14:00 și la 19:00, meditația la 16:00, stingerea la 20:45. Nu stingerea de tot se suna la nouă fără un sfert, ci începutul programului de seară, adunarea la dormitoare, adică toată lumea la etajul 3, nimeni cu vreo palmă mai jos. Programul, deci, m-a dus de la cabinetul metodic, în locul meu din ultima bancă pe stânga, rândul de la ușă, lângă soba de teracotă. Nu erau mai mult de trei bănci pe rândul acela, în fața căruia stătea catedra. Pe celălalt rând, înspre fereastră, numărai patru bănci, în total șapte. În ele, paisprezece liceeni din toate ținuturile țării, între care două fete în banca dinspre geam, Maria și Maria. Zece eram orbi, patru mai aveau ceea ce noi numeam, spre uimirea celor care ne auzeau, un rest de vedere. Restul acela, de la om la om, era mai brav ori mai amărât”. (pp. 61-62) Ieșirea acestor copii în afara instituției, în oraș, se făcea după modalități bine însușite: bilet de voie aprobat de direcțiune, apoi constituirea unui mic grup în care cel puțin unul dintre micii pietoni reușea să distingă parțial lumea înconjurătoare: „Pe stradă, cei care veneau înspre noi vedeau doi tineri ciudați lipiți de al treilea, înaintând cu toții în același pas. Eu îl țineam pe Gyuri de brațul stâng, iar Podo pășea agățat de cealaltă parte. Dacă te uitai mai bine, călăuza care dădea ritmul, parcă avea pieptul scos mai în afară, călcând cu un vârf de pantof înaintea celor de pe aripi”. (95-96).
În acest internat Rubi este căutat de securiști, prima dată în prezența mamei, care e informată de așa-zisa „nelegiuire” comisă de fiu, prin acuzele aduse bărbatului aflat la cel mai înalt nivel în R.S.R. Din acea zi de noiembrie 1971 începe calvarul adolescentului orb, într-un crescendo pe care – după jumătate de secol – autorul și-l amintește de parcă s-ar fi întîmplat ieri. Conducerea instituției îl admonestează, la fel și secretarul de partid, responsabil cu morala comunistă a tuturor, ba chiar i se retrage și funcția de secretar UTC („băgată pe gât” numai pentru că era cel mai bun la învățătură, deja recunoscut pentru talentul literar, pentru poemele publicate). După ce a „fluierat în biserică” scriind o scrisoare la marele dușman al comunismului, postul de radio Europa liberă, Rubi este plasat sub o supraveghere mai mult sau mai puțin discretă, devenind un fel de obiect de studiu al securiștilor responsabili cu învățămîntul, un cobai pe care îl iau periodic la sediul lor, punîndu-l să dea declarații, să-și toarne eventualii complici, să se autoacuze. Scormoniseră tot ce se putea despre băiatul de 17 ani, arhivele familiei, revista Licăriri, amenințîndu-l constant cu excluderea din liceu și trimiterea la o școală profesională pentru orbi, ca să-și petreacă viața confecționînd perii și mături. Umilire continuă, cizma este bine pusă pe grumazul rebel: „…cercul prindea să se strângă, iar raza cercului n-o putea scurta decât Securitatea”. (p. 140)
Numai că protagonistul știe să-și construiască din cecitate, din inteligența nativă și talentul literar, un scut. Va face parțial jocul Securității, mimînd supunerea, deși în anumite momente nu se poate abține și încalcă angajamentul tăcerii. Are și alți aliați: fie printre cei câțiva colegi care au curajul de a-i sta alături, fie prietena Cornelia, care îl vizitează regulat (după interdicția direcțiunii de a mai ieși în oraș) și-i face lecturi din autorii lor preferați (Thomas Mann, Lucian Blaga, Nichita Stănescu). (partea a II-a, în numărul următor)
Elena-Brândușa Steiciuc
