”Poziția a unsprezecea și domnișoarele lui Fontaine” sau iubirea dintre două țări (II)

Finalul războiului și victoria anglo-americanilor aliați cu URSS asupra Germaniei naziste aduce o schimbare de 180 de grade în viața protagonistului, ca și în viața tuturor românilor. Petru Negru este inclus în așa-numita „Listă a jefuitorilor URSS”, numele lui regăsindu-se pe poziția a 11-a. Cel ce salvase de la distrugerea iminentă zeci de mii de cărți rusești încasează „șocul primelor sale mari frustrări”. Erau „frustrări de savant vertical, cum altele mai dureroase nu există”. (p. 105) Cătălin Mihuleac asumă sarcina dificilă de a reconstitui cu minuțiozitate traiectoria eminentului folclorist ieșean, cu toate loviturile ce urmează în cascadă: în 1947 numele lui apare în lista „comprimaților” de la Universitatea din Iași, profesorii cărora li s-au restructurat posturile. Pur și simplu erau concediați, în virtutea epurărilor impuse de noua politică educațională.

Tot în această perioadă intră în scenă familia chirurgului Ghițulescu din București, a cărei fiică – Michaela, o tînără sensibilă, cu o miopie avansată – va petrece la Iași cîteva veri, pentru originalele cursuri din grădina Consulatului francez, ținute de neuitata Charlotte Sibou (Sibi). În istoria culturală a „dulcelui târg” puternic francofil, fiica cea mai mică a consulului a lăsat o amintire indelebilă foștilor ei elevi, proveniți în anii comunismului și din rîndurile nomenclaturii. Faima ei de profesoară, tactul pedagogic, umorul, au impus-o pe ”mademoiselle” Charlotte, care în „Școala din grădină” agrementa exercițiul didactic cu „teatrul de marionete, dansul în săndăluțe, cântecele mucoase, cățărările în copaci, premiile constând în bomboane și caramele”. (p. 110) Devenind adolescentă, Michaela (viitoarea mare traducătoare Michaela Ghițescu, 1931-2019, redactor-șef al revistei ”Memoria” – revista gîndirii arestate) va frecventa la București cursurile de franceză ale lui Marcel Fontaine, pe care îl consideră mult mai modern decît ”mademoiselle” Sibi, net superior din toate punctele de vedere, pentru că „stăpânea la perfecție și arhaismele, și neologismele, și argoul – deci și subsolul, solul și văzduhul”, el predînd „dragostea dintre România și Franța, cu tot cu rădăcinile înfipte în veacuri”. (p. 111) Cele 13 studente care devin cursantele fostului căpitan la cursurile serale de la Liceul Francez din București, adică ”Les demoiselles de Fontaine” din titlul romanului, vor avea o deschidere fabuloasă „pentru trup, minte: consumau filme, ziare și romane din expresul de Paris, dar gustau și plăceri eminamente românești, ca excursiile din Munții Bucegi, în Delta Dunării sau la cetatea Sighișoara” cu profesorul și mentorul lor la volanul autobuzului liceului. Din păcate, vor avea și un loc asigurat în închisorile comuniste, pentru că noua viziune politică excludea orice contact cu Franța.

Cea mai întunecată perioadă urmează după 1947, ani ai sovietizării României, cînd Direcția Generală a Securității Statului are un plan de dus la îndeplinire, asemenea muncitorilor din uzine sau țăranilor supuși presiunilor pentru colectivizare. Titlul este semnificativ: „Azi un lot în beci depui, mâine el va face pui!”, o reformulare sarcastică a unui slogan bancar interbelic. Nonconformistul Petru Negru, ginere al fostului consul francez la Iași, este anchetat timp de 36 de zile de Moise Dulbergher, un securist educat, inteligent, care îi obține eliberarea, deși are despre inculpat opinii contradictorii: „Uneori, profesorul îi părea prototipul comunistului perfect, a cărui gândire putea fi de folos pentru creșterea eficienței în munca de informații. Alteori, părea numai bun de trimis în fața plutonului de execuție, pentru tot ce făcuse și mai ales pentru ceea ce era capabil să facă. Discuția de la finalul arestului, când anchetatorul îl conduce pe cel anchetat acasă, este semnificativă: Până la urmă, ce e patriotismul, domnule profesor? – Patriotismul e să-ți faci meseria calm și onest, cu sculele ce-ți sunt date”. (p. 130)

Apare puternic conturat – nici nu se putea altfel! – și Ghiță Gheorghiu, abilul conducător comunist care, luînd frîiele puterii, a știut să-și elimine toți rivalii și a întemeiat, după modelul sovietic, o „Nouă Inchiziție a României”, care furniza „materia primă” pentru sistemul penitenciar românesc. Șeful Securității, Gheorghe Pintilie (pseudonimul lui Pantelei Bodnarenko, originar din Ucraina), este un „veritabil geniu al dușmăniei” (p. 136), iar ideologia dominantă și practicile sînt descrise la pagina 137 folosind ironic terminologia gastronomică: „Produsul finit – dușmanul de clasă întemnițat – era obținut uneori prin eforturi de galere. Se lua arestatul la tocat, se interoga mărunt, se turna sare de ocnă, se presărau condimente din trecutul lui secret… La urmă intra la investigat și anturajul lui de prieteni, pentru a mai alege și de acolo câțiva dușmani ai poporului”. Așadar, fiecare colectiv de securiști „se străduia să dușmănească mai bine, mai frumos, mai repede, pentru a obține producții record de condamnați, care aduceau satisfacția datoriei împlinite, avansări ierarhice, sporuri de salariu”. Marcel Fontaine trebuie să părăsească România, deși antifascismul lui fusese „de participare activă”, nu de picnic… Eroul de la Mărășești își părăsește în 1948 cursantele, acele ”demoiselles” elegante și carismatice, care la petrecerea de rămas bun arborează „cravatele tricolore, în care dualitatea alb-gălbuie din mijloc miza în continuare pe cartela prieteniei româno-franceze, greu zdruncinate în acele zile sumbre”. (p. 142)

Ajuns la Paris, Marcel Fontaine va desfășura o intensă activitate pro-românească și anti-comunistă, ca angajat al Radio France, în cadrul unei emisiuni bilingve: ”Ora României”. Este alimentat cu informații de fostele lui eleve: pe de o parte, scrisori anodine trimise prin poșta obișnuită, pe de altă parte decupaje din ziare despre situația economică și politică, trimise pe cale diplomatică.

Partea care închide fascinantul parcurs în istoria relațiilor franco-române în destinul unor personalități culturale din ambele spații este intitulată „Povestea canișului debarcat în Normandia”, iar aici intervine și vocea auctorială, care depune o mărturie personală asupra cultului personalității din perioada comunistă, cînd elevii erau obligați să recite kilometrica odă ”Cântec pentru tovarășul Gheorghe Gheorghiu-Dej”, de Mihai Beniuc, text desemnat de Uniunea Scriitorilor de atunci ca unul „de necriticat”. (…) Tovarășul lăudat de nenumăratele strofe ca fiind „cel mai mare român de la Dromichete încoace” – Gheorghe Gheorghiu-Dej – dispune organizarea unor acțiuni vizînd eliminarea lui „marsel fonten”, dacă nu fizică, cel puțin a emisiunilor sale. Numai după ce francezul care se simte amenințat (și primește mesajul prin prezența la Paris a fostei ordonanțe, Petru Negru) renunță la emisiune, lotul de tinere ”demoiselles” este eliberat. Michaela Ghițulescu iese din închisoare cu un an și jumătate înainte de terminarea pedepsei, putîndu-și continua studiile. Concluzia? „<Les demoiselles de Fontaine> intraseră în scenă franțuzoaice și ieșeau românce lecuite de izmeneală. De ce s-ar mai fi izmenit? După ce spălaseră izmenele soldaților, era deplasat să se mai izmenească. Acrite de viață, încercau s-o uite pe Smaranda Chehata și să nu le mai pese de Marcel Fontaine. Modul în care pușcăria le convertise la indiferență față de cel care le falimentase tinerețea putea fi un avertisment pentru toți amatorii de carne de fecioară, fie ei zmei sau feți-frumoși”. (p. 214)

Finalul focalizează atenția cititorului pe fiul cîrciumarului evreu din Oprișeni, Daniel Katz, primul soldat american debarcat în Normandia în noaptea de 6 spre 7 iunie 1944. Nonagenarul revenit în Franța pentru festivitățile de la a 75-a aniversare a victoriei retrăiește, din perspectiva lui, secvențe ale trecutului: noaptea în care a fost parașutat în Franța și a devenit eroul din 101st Airborne Division; momentul și mai îndepărtat al descolindatului din 1934 – atroce! – cînd părinții au luat hotărîrea de a emigra în America pentru a-și salva fiul de trauma fricii.

Zborul bătrînului erou cu parașuta pe cerul senin are ceva prometeian, pentru că îi asigură cea mai completă înțelegere – ultima, înaintea morții – a existenței, a ființei umane, cu toate luminile și negurile ei: „În cei 75 de ani scurși de la debarcarea în Normandia, Daniel Katz trecuse în revistă formele noi ale urii dintre oameni. Clem, unica lui nepoată, murise la New York, în atentatul terorist din 11 septembrie 2001”. (p. 238)

Reconstruind pe hîrtie o lume apusă, Cătălin Mihuleac nu încetează să mă uimească prin cîteva caracteristici ale scrisului său: o viziune acidă a realității românești din anii ante și post comuniști; o informație precisă și clară, ce poate da acestui roman (și) statutul de manual de istorie culturală româno-franceză, scris într-un amestec de registre foarte pe placul tinerei generații de azi. „Este, deci, romanul de față o verighetă în plus pentru a consfinți unirea dintre România și Franța? Reprezintă, poate, un act de dreptate târzie pentru un personaj care s-a lămurit că, în realitate, verticalitatea e poziția cea mai acrobatică în toată kamasutra intelectualului? O fi, în egală măsură, un mod de-a arăta cât de complicat e sufletul unei națiuni și că basmele nu sunt doar o lume de hârtie?” – iată cîteva întrebări de pe clapeta copertei a IV-a, la care sînt tentată să răspund afirmativ. Am convingerea că ”Poziția a unsprezecea și domnișoarele lui Fontaine” va intra curînd în topul romanului românesc 2022 și că traducerea lui (în primul rînd în franceză!) îi va asigura un destin internațional.

Elena-Brândușa Steiciuc