Multe au rămas nespuse în legătură cu faimoasele procese ale naziștilor de la Nürnberg. Au fost o serie de procese celebre în care inculpații erau membrii de frunte ai conducerii politice, militare și economice a Germaniei naziste. Primul și cel mai cunoscut dintre acestea a rămas Procesul Principalilor Criminali de Război în fața Tribunalului Militar Internațional, unde au fost judecați 24 dintre cei mai importanți lideri ai Germaniei naziste.
La începutul anului 2006, pe 2 ianuarie, Ministerul Apărării din Marea Britanie a desecretizat documente care dezvăluiau că încă din decembrie 1942 guvernul britanic discutase despre politica de pedepsire a conducătorilor naziști, în eventualitatea capturării acestora. Prim-ministrul Winston Churchill se exprimase atunci în favoarea execuțiilor sumare, pentru evitarea obstacolelor juridice, dar a fost determinat de conducerea SUA să renunțe la idee. La finele lui 1943, în cadrul summit-ului tripartit de la Teheran, Stalin a propus executarea a 50.000 sau 100.000 de ofițeri superiori germani. Crezînd că Stalin glumește, președintele american Roosevelt a „glumit” și el, spunînd că, poate, 49.000 ar fi suficienți.
În 1945, după capturarea sa, Hermann Göring a ajuns într-un centru de detenție condus de americani la Luxemburg, însoțit de 16 valize și o cutie cu pălării roșii. Valizele conțineau tot felul de obiecte: medalii, pietre prețioase, două tăietoare de trabucuri, lenjerie de mătase, o sticlă cu apă caldă și echivalentul unui milion de mărci, în numerar. Ascunse într-o cutie de cafea, un set de fiole de alamă adăposteau niște capsule de sticlă care conțineau un lichid care avea să-l scutească de executarea vreunei pedepse: cianura de potasiu. În centrul de detenție i s-au alăturat lui Göring figuri din elita regimului nazist capturat: marele amiral Donitz, comandantul forțelor armate, Wilhelm Keitel și adjunctul său, Alfred Jodl, instabilul mental Robert Ley, sinucigașul Hans Frank, propagandistul Julius Streicher, în total 24 de naziști seniori. Pentru a se asigura că prizonierii erau apți pentru a fi judecați la Nürnberg, armata SUA a trimis un tînăr și ambițios psihiatru al armatei, căpitanul Douglas M. Kelley (avea 32 de ani), pentru a le evalua starea psihică.
Kelley și-a dat seama că i s-a oferit oportunitatea profesională a vieții sale: să descopere o trăsătură distinctivă a acestor criminali notorii prin care să-i poată categorisi ca fiind diferiți din punct de vedere psihologic de restul umanității. Așa a înmugurit o relație aparte între Kelley și subiecții săi. Răul avea farmecele lui. Întors acasă, Kelley a refuzat să-i permită soției și celor trei copii să-i pună întrebări despre experiențele sale de la Nürnberg, probabil pentru că l-au zdruncinat foarte tare.
Înainte de procesele istorice de la Nürnberg, Kelley a petrecut cinci luni intervievîndu-i îndelung pe cei 24 de inculpați captivi, aplicîndu-le testul Rorschach și adunînd bunurile pe care le predaseră. Îi plăcea în mod deosebit să-și măsoare inteligența cu Hermann Göring, al doilea comandant al lui Hitler, pe care l-a tratat pentru dependența de paracodeină de care suferea acesta. Douglas M. Kelley a concluzionat că inculpații de la Nürnberg nu reprezentau o patologie specific nazistă, ci că „au fost pur și simplu creaturi specifice mediului lor, așa cum sînt toți oamenii”.
Într-o nefericită zi, Kelley s-a sinucis. Era ziua care marca intrarea în anul 1958. A înghițit o capsulă de cianură în fața familiei sale. Și Göring luase cianură în celula sa de la Nürnberg, după ce primise condamnarea la moarte prin spînzurătoare. Ce viață trebuie să ai pentru ați încheia conturile cu ea de o asemenea manieră?
Povestea vieții doctorului Kelley începe în Truckee. A absolvit Colegiul Berkeley, și-a obținut diploma de medicină la University of California din San Francisco și, ajutat de o bursă Rockefeller, a obținut un al doilea doctorat în științe medicale de la Columbia University. Pînă la finalul vieții a fost un renumit profesor de psihiatrie și criminologie la UC Berkeley. Kelley a lucrat și la elaborarea serurilor „adevărului”. Era faimos pentru experimentele sale cu serurile „adevărului” și pentru investigațiile sale care urmăreau motivațiile psihologice ale criminalilor. De asemenea, a fost un pionier în dezvoltarea utilizării unor medicamente precum pentotalul de sodiu și amitalul de sodiu, administrate prin injecție, precum și alte substanțe inhalante cum ar fi protoxid de azot și eter. Tehnicile sale au fost folosite în tratamentul timpuriu (soldat cu succes) al soldaților cu tulburări mintale reveniți acasă de pe cîmpurile de luptă ale celui de-al Doilea Război Mondial. Dr. Kelley mai era cunoscut și ca expert în domeniul detectării minciunilor.
Finalul vieții sale a consternat întreaga comunitate științifică de profil, dar și opinia publică. Kelley s-a sinucis în fața soției, a tatălui și a fiului cel mare, în seara de revelion, la 31 decembrie 1957. Locotenentul de poliție care a investigat cazul, John A. Linguist, a declarat că doza letală de otravă provenea din cele cîteva capsule „suvenir” pe care Kelley le adusese acasă de la Nürnberg. A murit prin ingerarea cianurii de potasiu, la fel ca și liderul nazist Hermann Göring, de care Kelley se apropiase foarte mult în timpul evaluării sale psihiatrice.
Potrivit revistei „Psychology Today”, în 1957, Kelley era un alcoolic deprimat care manifesta „un cumul de stări întunecate”. Nici fiul, nici soția lui nu au găsit o explicație în privința sinuciderii. Douglas M. Kelley a intrat și rămîne în istorie ca un practicant timpuriu al testului Rorschach (un test psihologic care analizează percepția unei persoane asupra unor pete de cerneală aflate pe o foaie de hîrtie), publicînd o carte despre această tehnică în 1946. A fost un expert de prim rang în utilizarea psihiatriei în aplicarea legii, servind drept consultant și martor al procurorilor în importante cazuri de crimă. Era un bucătar gurmand, un geniu plin de viață ale cărui interese și afinități nu aveau limite.
Fiul lui Kelley, Doug, declara recent că amintirile mamei sale și relatările din ziarele epocii nu spun toată povestea. Tatăl său avea o latură întunecată pe care nu a arătat-o în public: „Era un alcoolic care avea frecvente izbucniri de furie. Amenințase cu sinuciderea de cîteva ori. Poate că și-a asumat prea multe responsabilități în numeroasele sale activități profesionale. Probabil că a înțeles prea bine, din timpul petrecut la Nürnberg, că <nebunia liniștită> poate pîndi chiar și în interiorul bărbaților deștepți și împliniți. Pe tot parcursul lucrărilor sale de la Nürnberg, în interviurile realizate cu naziștii de frunte ai Germaniei se reliefează bărbații aceia care erau foarte surprinși că au ajuns acolo unde au ajuns”. El păstrează cîteva suveniruri pe care tatăl său le-a adus de la Nürnberg, unele destul de bizare pentru a fi explicate. În interiorul unei cutii Kodak, plată și galbenă, se află o serie de radiografii făcute cu raze X ale unui cap care este etichetat drept al lui Adolf Hitler. Are și o copie dactilografiată și tradusă a testamentului lui Hitler. Mai sînt și cîteva scrisori de la Göring către soția sa. Ce atrage atenția este o notă a lui Göring către Dr. Kelley. „Regret plecarea ta de la Nürnberg, la fel ca și camarazii închiși cu mine. Îți mulțumesc pentru comportamentul tău uman și, de asemenea, pentru încercarea ta de a înțelege motivele noastre” îi scria Göring. Pentru Doug Kelley, ceea ce a mai rămas din tatăl său sînt niște cutii și cîteva lăzi cu evaluări psihiatrice care arată ce a fost în mintea liderilor naziști. Ceea ce nu-i spune această moștenire este ce era în mintea tatălui său.
Geo Alupoae, critic de teatru
