Eseistă de prestigiu, recompensată de UNITER în 2025 pentru întreaga sa activitate de critic teatral avizat, Carmen Mihalache este directoarea revistei ”Ateneu” și colaborator al revistei ”Teatrul azi”. Până acum a publicat o serie de volume care atestă o vocație critică și scripturală aparte, spirit ludic, umor, pasiune: ”Logică de femeie”; ”Unora le place teatrul”; ”Magia amintirii”; ”Dialoguri în atelier”; ”Urât mai trăiți, domnilor!”; ”Carte cu Ilie Boca”; ”Teatru la filtru”; ”Hublou”. Matei Vişniec notează în „Cuvântul însoţitor” faptul că autoarea posedă acea „artă de a capta esențialul”, activitatea ei de critică și istorie teatrală (dar nu numai) începând în anii 80.
Așa cum mărturisește Carmen Mihalache în textul liminar intitulat „În loc de prefață”, această pasiune pentru teatru i-a fost inculcată de părinți, care își duceau copila îmbrăcată cu o rochiţă de catifea grena (totdeauna i-a plăcut să fie elegantă…) la spectacole teatrale, micuța afundându-se în „roșul și auriul teatrului”. Odată cu trecerea anilor, după studii de Filologie la Universitatea din București, a practicat sincretismul artei teatrale cu arta plastică, prima ei pasiune rămânând, totuși, teatrul, despre care afirmă: „E poliform, căpătând chipul fiecărei epoci, pe care o oglindește în multe și felurite imagini. Este o poartă spre lumea celuilalt, pentru că la teatru ieși din cercul tău strâmt și privești spre altul, încercând să înțelegi ce se petrece cu el, de ce acționează într-un anumit fel”. (p. 7-8)
Captivată de acest portal spre alteritate, spre toleranță și acceptarea valorilor celorlalte culturi, scriitoarea din orașul lui Bacovia declară că lunga ei experiență de spectator o leagă cu fire invizibile de toți cei care – asemenea ei – sunt pasionați de reprezentația teatrală, act cultural esențial al oricărei civilizații, o „artă vie, a clipei, a efemerului și de aceea atât de umană”. (p. 8) Curiozitatea intelectuală mereu în alertă o determină să fie atentă la scrierile confraților, cu care este solidară, să citească mereu și mereu, dar – asemenea lui Baudelaire – să „dea ceva nou”.
Tot în textul introductiv, autoarea își mărturisește interesul pentru Teatrul Municipal „Matei Vișniec” din Suceava, la ale cărui spectacole a asistat de la întemeierea din 2015, admirând „gustul performanței” și dinamismul unui teatru tânăr condus în primii 7 ani de regretata prietenă, poeta Carmen Veronica Steiciuc, cea care a imprimat un anumit stil, o anumită cadență, cu sprijinul patronului spiritual, Matei Vișniec.
Intitulată ”Teatrul din cărți. Jurnal de lecturi”, prima parte a volumului reunește 30 de cronici, eseuri, care gravitează în jurul unor figuri reprezentative ale teatrului românesc, în diferite ipostaze: George Banu, Ion Vartic, Andrei Șerban, Miruna Runcan, Radu Afrim, Tamara Constantinescu, Carmen Veronica Steiciuc.
Carmen Mihalache a fost fermecată de volubilitatea de ”causeur” a lui George Banu, de „melancolia erudiţiei” pe care i-o atribuie, considerând că în totalialitea lui, acesta „respiră cultură, eleganţă, echilibru, firesc, o caldă umanitate”. (p. 13) Comentând volumul ”Privirea de aproape” apărut la Ed. Junimea în colecţia Hamletarium (în excelenta tălmăcire a universitarei Simona Modreanu, „fluentă, mlădioasă, captând subtilităţi, infinitele nuanţe ale textului, încât ai impresia că a fost scris în româneşte”. – p. 16) autoarea constată că titlul nu este altceva decât o reformulare a „criticii de împărtăşire, de interior”, care presupune acea fraternitate a criticului cu ceea ce analizează, fără morgă savantă. Subtilitatea lui Carmen Mihalache transpare la finalul micro-eseului, când consemnează scrisoarea unui critic de teatru ieşean, ce mărturiseşte că legătura cu George Banu „i-a luminat calea înţelegerii” şi că se simte dator faţă de acesta: „Citindu-i epistola foarte sinceră, mi-a venit să exclam: am întâlnit şi datornici fericiţi! Pentru că este vorba despre o datorie foarte plăcută şi cu o dobândă extrem de profitabilă pentru debitor”. (16)
Cartea lui Andrei Şerban ”Niciodată singur. Fragmente dintr-o galerie de portrete” (Polirom, 2021) este comentată admirativ de directoarea revistei ”Ateneu”, şi ea o cititoare de cursă lungă. Nu poate rămâne insensibilă la „Exerciţiile de admiraţie” ale marelui regizor, care conturează portrete ale unor actori-far ai scenei româneşti: Ştefan Iordache, Gina Patrichi, Leopoldina Bălănuţă şi Emil Botta. Fiecare i-a fost apropiat(ă) într-un anumit mod, le-a preţuit calităţile umane şi actoriceşti. Primul avea „un aer elegant, de mare senior” ca şi colegul de generaţie – „marele Gigi” – pe care-l consideră un fel de Buster Keaton al nostru. Cât despre fascinantul Emil Botta, „cu prezenţa lui stranie, cu totul aparte şi cu o autoritate ciudată, care impunea respect”, Carmen Mihalache împărtăşeşte opinia lui Andrei Şerban: „un poet tragic, un om damnat, un actor care nu ascundea pe scenă faptul că suferă de o depresie acută şi care, în filme, a rămas prin câteva apariţii hipnotice”. (p. 33)
De criticul teatral Miruna Runcan autoarea este legată printr-o veche şi strânsă prietenie, din anii studenţiei bucureştene, când – studente la Filologie – frecventau amândouă cercul de teatru şi cercul de dramaturgie. Aşadar, nu poate să nu comenteze amplul şi documentatul studiu al Mirunei referitor la critica teatrală în comunism: ”Teatru în diorame. Discursul criticii teatrale în comunism. Fluctuantul dezgheţ” 1965-1964 (vol. I); ”Amăgitoarea primăvară” 1965-1977 (vol. II); ”Viscolul” (1978-1989). Este remarcată pertinenta analiză retorico-stilistică a cronicilor analizate, mai mult literare decât spectacologice, de asemenea comentariile Mirunei Runcan referitoare la „anii viscoliţi” (1978-1989) şi festivalul „Cântarea României” impus de cuplul dictatorial. Totuşi, a existat o excepţie: „mişcarea de umor studenţesc, cu dimensiunea ei subversivă”. (p. 46)
Un alt nume evocat cu nostalgie este cel al poetei Carmen Veronica Steiciuc (1968 – 2021), prima directoare a teatrului sucevean. La doi ani de la dispariţia ei, volumul coordonat de Matei Vişniec şi de Elena-Brânduşa Steiciuc – ”Amintiri despre Carmen, poeta care alungă norii…” – apărut la Editura Muzeului Literaturii Române, Bucureşti, este comentat cu o evidentă strângere de inimă, relaţia autoarei cu „poeta solară” fiind una veche şi profundă. Sunt menţionate evocările unor nume de referinţă. Bunăoară, George Banu, care nu uită „generozitatea, perfecţionismul, verticalitatea” acestei adevărate luptătoare, pe cât de fragilă, pe atât de rezistentă. Matei Vişniec surprinde cel mai bine „capacitatea ei organizatorică, atenţia distributivă, extraordinara energie şi <clocotul de viaţă> ale lui Carmen”. (p. 120) Subiectivă, ca orice scriitor, Carmen Mihalache evocă pesimismul de prost augur al tizei ei din Suceava, care la finalul Festivalului din toamna 2021, în faţa unor probleme de organizare a parcursului doctoral (început cu brio) a rostit următoarea frază: „Bine, dar tu nu ştii că eu pot să mor oricând, cum să fac astfel de programări?”. (p. 121 )
Rezervând partea a II-a cărții Teatrului Municipal „Matei Vişniec” din Suceava, pe care l-a văzut crescând și dezvoltându-se, autoarea include aici consemnări scrise începând cu 2015, de la primele spectacole, menționând numele câtorva mari regizori cu care TMMV a colaborat.
Primul din serie este numele de bun augur al lui Alexander Hausvater, cel care şi-a imprimat „grifa” asupra stilului tinerei trupe. Spectacolul din mai 2017 – cu piesa ”Fernando Krapp mi-a scris această scrisoare”, de Tankred Dorst şi Ursula Ehler – este considerat un adevărat „festin artistic” şi chiar aşa a fost. Carmen Mihalache, un adevărat profesionist, ne livrează o lectură în cheie teatrologică, vizând în primul rând modul în care Alexander Hausvater concepe reprezentaţia, culorile alese (albul predominant), declivitatea scenei, tavanul transparent, o formulă novatoare, specifică unui regizor non-conformist, care transgresează normele şi respinge banalitatea. Cât despre trupă, autoarea notează pe drept cuvânt, fără să fie laudativă, energia deosebită a actorilor, insuflată de Alexander Hausvater: „Jocul lor este atent controlat, are rigoare aproape geometrică, dar asta nu exclude tensiunea, emoţia. Care se transmite şi spectatorilor. Pentru că eşti prins în magma acestui spectacol, eşti sedus de vibraţia, de intensitatea lui”. (p. 127)
Carmen Mihalache – comentator teatral de mare rafinament – ştie să surprindă în cronicile sale esenţialul unor spectacole puse în scenă la Suceava de regizori din ţară sau din Franţa (Alain Timàr, de exemplu, Director al renumitului Théâtre des Halles din Avignon). Iată câteva titluri, corespunzând unor spectacole care au fost ţinute cu sala plină şi s-au terminat în aplauzele însufleţite ale publicului: „O nouă formă de rinocerită”; „Trei zile la festivalul teatrului sucevean” (mai 2019); „Cum se mai piaptănă azi <Cântăreaţa cheală>”; „Un spectacol coregrafic imaginativ, intens”; „Despre întoarcerea care dă sens plecării”; „<Livada> după A. P. Cehov, premieră în festival”; „Râsul ca antidot la impostură”. Aceste texte contribuie la diseminarea informaţiei despre un teatru tânăr, dornic de afirmare, pe care directoarea revistei ”Ateneu” îl susţine necondiţionat, convinsă de valoarea trupei şi a punerilor în scenă la care asistă cu plăcere an după an.
De ce iubim teatrul? De ce o citim cu interes pe Carmen Mihalache? Pentru că, asemenea ei, simțim că arta teatrală şi pasiunea pentru reprezentațiile cele mai diverse reuşesc să ne „umple viața cu sens și frumusețe, ferind-o de monotonie, banalitate, plictis”. (p. 9) Publicul sucevean nu poate decât să-i fie recunoscător avizatei spectatoare și comentatoare care este Carmen Mihalache, cronicile ei fiind pentru oricine o excelentă „cheie” pentru decodarea semnificațiilor ascunse ale spectacolelor, invitându-ne la magia acestei arte efemere. Adevărată „apă vie” pentru suflet….
Elena-Brândușa STEICIUC
