Eminent istoric, eseist de o mare profunzime si originalitate, excepțional mînuitor al condeiului, Adrian Cioroianu a publicat în 2024 la Ed. Curtea veche volumul ”Noul Război Mondial al vechilor orgolii”. Subtitlul este semnificativ: „(în care vom cădea cu toții prizonieri)”. Fost ambasador al României la UNESCO, actualmente manager al Bibliotecii Naționale a României, Adrian Cioroianu are o operă amplă, complexă, iar cartea recentă poate fi definită realmente ca un magnet…o lectură în care cititorul plonjează cu interes și satisfacție parcurgînd 39 de eseuri distribuite în cele trei capitole: I. Istorie și istorii; II. Reflecții geopolitice; III. Fructul cunoașterii, semințele îndoielii. Așa cum se precizează în pagina de gardă: „Fișe de istorie și geopolitică despre păci și războaie, dictatură și democrație, Rusia și Iran, fosta Iugoslavie sau viitorul apropiat”. Texte de o mare subtilitate, demontări ale unor mituri și stereotipuri mai mult sau mai puțin periculoase, într-un volum dens, pentru a cărui copertă autorul a ales o imagine simbolică: un băiețel speriat, debusolat, nimerit nu se știe cum în spatele unor militari. Protejat sau dus în deportare? Pentru că – nu-i așa? – „în spatele oricărui soldat mai există cineva: un copil care, în virtutea acelorași orgolii, va prelua mâine armele”. (coperta a IV-a)
Lectura prilejuiește și o incursiune în traiectoria existențială a autorului, care dedică fiecare eseu memoriei unor persoane sau personalități care l-au marcat: Zoe Petre („eminent profesor, prima dintre cei care au văzut în mine un posibil universitar”); Dinu C. Giurescu („…cel care, cu o eleganță din alt secol, m-a încurajat în acei ani frumoși ai tuturor începuturilor de după 1990”); cele două bunici, Elena Cioroianu și Stana Toană, care, citindu-i primele povești i-au „dat sensul paginii scrise la vârsta potrivită”; B. Elvin (editor al revistei Lettre internationale – ediția română și „unul dintre bunicii mei intelectuali”); Adrian Păunescu (portretizat cu precizie și obiectivitate: „poet, jurnalist, om politic, rebel și supus, basarabean și oltean, creator de cenaclu și victimă a lui, omul cu care în politică am polemizat cel mai mult. Dar cu care, spre final, mă împăcasem”, p. 231); realizatorul TV Iosif Sava, melomanul prin excelență, care „într-o serată muzicală din toamna lui 1996 a întrebat un tânăr asistent universitar care este definiția Istoriei.” Actualul profesor universitar mărturisește: „Încă o mai caut”. (p. 263)
Aflăm și despre actul lecturii din copilăria lui Adrian, băiatul care citea așezat confortabil pe… un scaun de autocar montat într-un măr din curtea părinților, la Craiova. Era, cum spune el acum, un „Everest al plăcerii”, cu o reală încărcătura simbolică: urcarea spre (de fapt: prin!) Lectură: „Pentru a mă putea bucura de ea [lectura, n. n. ] cartea mă cerea undeva sus, la capătul unui soi de drum inițiatic ce consta în două-trei cățărări printre ramuri cât de cât solide”. (p. 12) Spațiul lecturii este extrem de important, una dintre condițiile esențiale ale receptării informației, și descoperim mai departe care au fost creuzetele intelectuale ale lui Adrian Cioroianu: „Am citit, înainte și după aceasta, prin tot felul de spații: din curtea bunicilor până pe băncile din Jardin du Luxembourg, din curtea școlii generale până pe pajiștile verzi ale Universității Laval din Québec, Canada, am citit pe plajă sau pe vârf de munte etc., dar niciunde nu am simțit plăcerea aceea a urcatului în mărul lecturii, plăcere deloc inhibată atunci de faptul că deseori urcam ținând cartea între dinți…”. (p. 13) Într-adevăr, lectura, „ce vice impuni” (acest viciu nepedepsit) în definiția lui Valéry Larbaud, merge mînă în mînă cu inegalabila „plăcere a textului” („plaisir du texte”) conceptualizată de Roland Barthes. Cartea „ținută între dinți” este consumată cu delicii de adolescentul pasionat de Istorie, de literatură. Dar și de scris.
Pentru ca imaginea să fie completă (vedem aici importanța acordată de Adrian Cioroianu actului scriptural), descoperim tot în introducerea volumului că băiețelul de altădată scrie acum organizîndu-și spațiul în condiții pe care le consideră optime: „…când scriu dimineața am ceaiul cald, am o lumânare aprinsă pe masă (pentru activarea gândirii) și un fond sonor timid din difuzoarele computerului (Chopin sau Ceaikovski de preferință). […] Prinde bine să fiu pe o terasă deschisă sau măcar să am o fereastră aproape – nu atât pentru peisaj, cât pentru lumină. Odată îndeplinite aceste condiții (măcar în mare parte), pot să scriu oriunde (din păcate, nu și orice)”. (p. 14)
Temele abordate în acest ansamblu sunt complexe și ele cuprind analizele unui profesionist al Istoriei care scrutează trecutul cu argumente imbatabile, preocupat în special de momente cruciale: nașterea României moderne; perioada interbelică și figurile ei marcante; legionarismul și comunismul din subtilul eseu intitulat „A fi legionar, a fi comunist: români și evrei în Istorie și retur”. Îl interesează mult bizareriile unor situații. Bunăoară, coincidența morții lui Guillaume Apollinaire, rănit în Primul Război Mondial la cap, victimă a unei pandemii și abdicarea kaizerului Wilhelm al II-lea – adică Guillaume în franceză: „moartea de gripă spaniolă a lui Apollinaire, moartea simbolică prin exil a fostului kaizer. Și, la 100 de ani distanță, mi se pare că lucrurile sunt clare: în istoria posterității, poetul e clar învingător în fața împăratului”. (p. 164)
Subiectele de reflecție ale autorului sunt numeroase: figuri istorice (regii și reginele României, Nicolae Ceaușescu, C.Z. Codreanu, analizați cu obiectivitatea omului de știință); evenimente din perioada totalitară și contemporane (Cenaclul Flacăra al lui Adrian Păunescu, într-o paralelă subtilă cu Woodstock-ul american; tragedia de la Cernobîl, „accidentul care a grăbit sfârșitul comunismului”; criza migranților; „mărirea și decăderea capitalelor noastre”; Pandemia Covid 19); situația geopolitică a fostei Iugoslavii, a Iranului și a Rusiei, dintre care ultima „urma să fie A Treia Romă (dar a rezultat cel de Al Patrulea Reich sovietic); cartea tradițională versus informații sau creații stocate pe tot felul de devices electronice; inteligența umană versus inteligența artificială.
Nu trebuie ratat eseul intitulat „(Geo) politica modei: uniforma, domnișoara și diplomatul” în care auzim aievea vocea diplomatului cultural Adrian Cioroianu într-un dialog imaginar cu regretatul teatrolog George Banu, împreună cu care călătorea uneori în autobuzul parizian 69, între Ambasada României și locuințele lor, situate una în proximitatea celeilalte. Sunt în acest text secvențe sclipitoare, din care aflam cît de importante sunt cultura, imaginea și…silueta. Trebuie să evitam falsurile („sunt toxice”!). Și să reflectăm asupra unei constatări simple: „…în politică, femeile cele mai nesigure pe ele poartă cel mai mult aur, bijuterii ș.a.m.d.”. (p. 318)
Cartea lui Adrian Cioroianu se citește (aproape) cu răsuflarea tăiată, cu plăcerea (re)descoperirii stilului său sclipitor, original, înarmat (cu informație) pînă-n… dinți. Să medităm, închizînd ultimele pagini, la ciclicitatea Istoriei, la un viitor încă imaculat, unde inteligența artificială va fi tot mai prezentă, acceptînd invitația autorului la toleranță și respect pentru valorile alterității:
„Dar oare cum se va desfășura și se va scrie istoria viitorului, ca un posibil vals printre astfel de minți cu super IQ, ca să nu mai amintesc despre posibilitatea unei viitoare istorii scrise cu o inteligență artificială?”.
Vi se pare un scenariu SF? Eu aș zice să nu pariați că așa ceva nu poate să existe. Istoria ne arată că «de negânditul» de ieri are, uneori, încăpățânatul obicei de a deveni banalul de mâine.
«Toate sunt la modă acum/ Și tot exagerat/ Timpul trece ca un fum/ Și tot va fi uitat!/ Da, da! Nu, nu!».
Cei de la Phoenix aveau dreptate”. (p. 145)
Elena-Brândușa Steiciuc
