Bucureștenii înregistrează cu indiferență articolele publicate în zilele de 22, 23, 24, 25 și 26 iunie 1949. Scînteia, „organul PMR”, publică în serial ”lucrările procesului lui Spiru Blănaru & Petre Domoșneanu – o bandă contrarevoluționară care l-a ucis samavolnic pe Lazăr Cernescu de la Rusca”. La 12 iunie, procesul făptașilor începe la Tribunalul Militar din Timișoara. Este istoria aleasă de Agitprop să exemplifice teza că ”lupta de clasă se ascute”. Între 3-5 marte 1949 se ține plenara PMR care lansează programul colectivizării agriculturii – noul slogan al partidului. Atmosfera se încinge, planul e privit cu îngrijorare. Însemna exproprierea pămîntului rămas în posesia țăranilor după așa-zisa reformă agrară. Mai era un subiect care ațîța lumea bucureșteană. În vara lui 1949, sovieticii făceau pași mari spre prima lor explozie nucleară. Monopolul USA asupra bombei atomice se apropia de sfîrșit. Nimeni nu avea idee la Kremlin cum va riposta Pentagonul. Ecourile se propagau spre țările satelit cu repeziciune. Climatul s-a tensionat și pe alte subiecte – conflictul dintre Stalin și Tito, la care se adaugă războiul din Coreea. Regulile jocului cereau o diversiune de proporții la București. Trebuia să fie arătată prostimii pisica neagră. Lumea se aștepta la tot ce e mai rău. Povestea aruncată pe piață de propaganda oficială – deși minoră – a fost amplificată înzecit pe toate canalele. Așa se face că există cîteva luni un singur subiect vrednic – evident o diversiune – procesul celor acuzați de uciderea lăutarului Lazăr Cernescu. Altceva mai de soi nu au avut la îndemînă Chișinevski, Răutu & Sorin Toma, semizeii propagandei. Au scos din sertare povestea unui lăutar asasinat la 8 noiembrie 1948. Cam puțin, totuși, dacă ne gîndim la miză.
Lăutarul Lazăr Cernescu a fost întîi dat dispărut. Zvonul spunea că fugise peste graniță, fie în munți la ”partizani”. Cadavrul lui a fost descoperit 6 luni mai tîrziu, desfigurat, cu ochii scoși și cu urechile tăiate. ”Scînteia” mobilizează toate mijloacele și dezlănțuie un tam-tam teribil. Publică fotografii cu victima și familia lui, ”Iată-l pe țăranul muncitor Lazăr Cernescu împreună cu soția sa, Călina, și fetița sa, Maria. Din mijlocul lor l-au smuls ucigașii fără de suflet”. Realizează interviuri, culege declarații din zonă. Diverși necunoscuți își exprimă furia îndreptată împotriva ucigașilor și cer sentința capitală. Victima capătă dimensiuni mitice, vecine cu eroii din Miorița și Meșterul Manole. Este tonul elegiac pe care îl încearcă și Dan Deșliu în poemul său, fără să reușească. În mai multe orașe sînt organizate mitinguri la care se cere pedeapsa capitală pentru asasini. Modelul stalinist din timpul marii terori face carieră.
La 26 iunie procesul ia sfîrșit. ”Scînteia” publică sentința in extenso. Cinci condamnări la moarte, două condamnări de munca silnică pe viață, trei condamnări a cîte 20 de ani de detenție grea, o sentință de 15 ani temniță grea și o sentință de zece ani de temniță grea. Nimeni nu a fost achitat. Din nou apar mesaje din popor care salută entuziast sentința. Au loc pretutindeni mitinguri de înfierare. Atmosfera belicoasă este întreținută de partid, organizatorul întregii campanii. Peste trei săptămîni, la 17 iulie 1949, sînt executate cele cinci sentințe.
Extinderea acestor articole în paginile Scînteii reprezenta un alt mod – de inspirație sovietică – de a face presă. Nu mai apăreau știri, numai articole de propagandă. Nici de politică externă, nici rubrica de pe sălile tribunalelor, viață socială etc. La film mergea toată lumea mai ales prin mahalale. Era cea mai ieftină distracție. Pe întuneric, după începerea proiecției, nu avea decît să-și mozolească gagica. Nu se mai scria un rînd despre crime, jafuri, tîlhării. Nimic despre realitatea cotidiană. Se părea că orașele românești erau pacificate, prinse de duhul păcii. O lume fericită, instinctele ei criminale fuseseră eradicate după război. Nu se mai scria nici despre bandiții ciuruiți de comisarul Eugen Alimănescu. Fusese aruncat dintr-un tren de agenți sovietici în drum spre Sinaia, unde ofițeri superiori Krasnaia Armia comiseseră un omor grav. Dar despre acest episod mucles, niciun cuvînt.
Ce publica, totuși, Scînteia? Minciuni, știa toată lumea. Vedem lume într-un jurnal de actualități cinematografice în fața unui chioșc de ziare – coadă la ziare. Se pare că lumea cumpăra presa de partid tipărită pe o hîrtie Letea, ceva mai bună. Puteai să împachetezi brînza cu ea, s-o rupi bucăți, s-o folosești la closet drept curpapir – cum se zicea la Bariera Vergu. Cine erau cei care se înghesuiau în salopete unsuroase, cu băști? Foarte probabil figuranți aduși de prin birturile din apropiere să filmeze alb negru, contra cost. Totuși, Scînteia apărea în sute de mii de exemplare – cam 400.000 zilnic. Costurile tipografice fiind mari, ceva-ceva trebuia totuși să publice. Așa că paginile erau umplute la fiecare ediție cu înfierări și pamflete anticapitaliste. Mașinăria de agitație și propagandă funcționa din plin. Făcea aproximativ același zgomot cu rotativa de tipărit ziare. Populația era bombardată cu această isterie care cerea pace, pe de o parte. Pe de alta, demola imperialiștii yankei care – vezi Doamne – făceau pregătiri de război. Erau demascați, arătați cu degetul pentru că îi aștepta Iadul. Populația era alertată dînd ca sigură știrea că americanii vor ataca în curînd Bucureștiul dacă nu se îndeplinea planul de producție trasat de ultima plenară a partidului în frunte cu tovii Gheorghiu Dej și Ana Pauker. Trebuie inventat în fiecare zi un mit, o epopee, o mare bătălie de clasă. De data asta, jurnaliștii Scînteii au descoperit figura lui Lazăr Cernescu din satul Rusca. Membru de partid de dată recentă, 1946 – lăutar de felul lui. Apărea pe la nunți, întreținea nuntașii și striga darul etc. Apărea și la hore și veselea satul. A fost găsit asasinat la 8 noiembrie 1948. „Să stîrpim năpîrcile!”, îndemna editorialul Scînteii cu un titlu lat de trei coloane. Lazăr de la Rusca a devenit peste noapte un erou al lumii noi în luptă pe viață și pe moarte cu trecutul obscurantist.
La 6 august 1949 apare în Scînteia poemul „Lazăr de la Rusca”, de Dan Deșliu. Nu știu cît nu era o farsă, că diversiune era sigur. Lazăr de la Rusca nu ere un simplu lăutar și un propagandist al partidului. Era de fapt un turnător al Securității. Odată cu poemul semnat de Dan Desliu, frontul luptei de clasă primea și aportul neprecupețit al scriitorimii progresiste. Cam înghesuială. Mulți ”tovarăși de drum” și oportuniști de ocazie ai condeiului s-au repezit pe subiect, pentru a intra în grațiile PMR. Petru Dumitriu este printre ei cu articolul „Lazăr Cernescu – țăran sărac”. Apoi, tot el publică nuvela „Vînătoarea de lupi”, în care relata fantezist cazul. Mihail Beniuc trimite o scrisoare la Contemporanul, care apare în 12 august. Cum vedem, PMR a concentrat multe forțe. Poemul ”Lazăr de la Rusca” apare și în format carte, (Dan Deșliu, „Lazăr de la Rusca” Ed. Scinteia, 1949) în mai multe ediții. Intră în programa manualelor de literatură pentru licee. E considerată o culme a artei noi, socialiste. În 1949 se acordă pentru prima dată Premiul de stat pentru literatură. Printre cei premiați se află și Dan Deșliu, pentru „Lazăr de la Rusca”. Îl va primi trei ani la rînd. De asemeni – Mihail Sadoveanu, Petru Dumitriu, A. Toma, Maria Bănuș sînt printre laureați. Conta ceva. Premiile erau foarte consistente în bani, ceea ce nu mai este cazul după 1953. Dar în acel an, 1949, de maximă încordare pe frontul Războiului Rece, nomenclatura avea nevoie de scriitori pentru a se legitima. De unde toată zarva.
Stelian Tănase
Fragment inedit din volumul ”Zvonuri despre sfîrșitul lumii”, ediția a doua, revăzută și adăugită, în pregătire la Editura Corint.
