La 24 februarie 1947, Pătrășcanu este destituit din postul de ministru al Justiției pe care îl deținea din 23 august 1944. La 28 aprilie va fi arestat. În noaptea de 16 spre 17 aprilie 1954 e executat la Jilava. În proces au apărut și alte figuri ale subteranei comuniste. Au fost condamnați în această mascaradă între douăzeci de ani și pe viață. Au fost eliberați pe rînd. Ultimul eliberat a fost Belu Zilber, în august 1964, zece ani mai tîrzu. Belu Zilber fusese arestat în februarie 1948. Pătrășcanu în aprilie același an. Belu Zilber a plătit pentru că era în anii 30-40 cel mai bun prieten al lui Pătrășcanu, liderul comunist căzut în dizgrația Moscovei.
14 mai 1970. Într-un apartament din Bulevardul Pache Protopopescu, seara, cîțiva indivizi pătrund într-un apartament. O imobilizează pe bătrîna din casă și percheziționează tot. Sertarele, șifonierul, debaralele, biblioteca. Banii găsiți sînt o sumă mică. Ce căutau era un manuscris. Îl găsesc și îl iau. Sînt ridicate toate copiile găsite.
Cînd locatarul apartamentului Herbert (Belu) Zilber se întoarce acasă, noaptea tîrziu, găsește totul răvășit, iar pe bătrîna din casă legată. Banii dispăruți nu îl impresionează. În schimb dispariția manuscrisului da. Era o pierdere ireparabilă. Belu Zilber înțelege că nu era vorba de o spargere făcută de niște hoți obișnuiți în căutare de bani și lucruri de preț. Ținta spargerii era manuscrisul. A depus o plîngere la Miliție, fără să își facă iluzii. Bineînțeles, niciodată hoții nu au fost identificați și prinși. Paguba nu a fost recuperată.
Cine era locatarul apartamentului din Bulevardul Pache Protopopescu ?
Belu Zilber a fost unul dintre personaje cele mai pitorești ale Bucureștiului. De statură mică, aproape un pitic, era un teribilist, vorbăreț, spiritual, contradictoriu și paradoxal. Era una din figurile care făceau gloria cafenelelor, redacțiilor și saloanelor timpului. Prieteniile lui erau din toate zonele. De la Emil Cioran și Mihail Polihroniade, pînă la Geo Bogza, Gogu Rădulescu… Plecat în anii 20 la studii în Franța, la Grenoble, să studieze ingineria, se întoarce fără a-și lua o diplomă. Asta nu l-a împiedicat să pretindă că are una și să profeseze ca inginer. În Franța a devenit comunist și agent Komintern.
Întors în țară a fost arestat sub acuzația de spionaj în favoarea URSS. Scandalul a fost intens mediatizat in epocă. Ministrul de război a trebuit să demisioneze. Făcea parte dintr-o rețea numeroasă cu zeci de agenți. Belu Zilber, judecat, condamnat, eliberat la recurs. Zvonuri insistente au circulat că ar fi devenit informator al Siguranței. În anii 30 scria articole de politică externă în presa de stînga. A lucrat la Institutul de Conjunctură, ca apropiat colaborator al lui Virgil Madgearu.
În anii 40 este unul dintre cei care adunau fonduri și le distribuiau pentru comuniști – interesant, fără să fie deranjat de Siguranță. A fost unul din inițiatori Memoriului intelectualilor adresat în aprilie 1944 mareșalului Antonescu. Împreună cu vărul său, Mihail Sebastian, și alții, a contribuit la apariția primelor numere ale României libere, patronată de Lucrețiu Pătrășcanu. Pătrășcanu a fost prietenul lui cel mai apropiat încă din anii 30. În anii 1944-48 Zilber se amestecă printre liderii noului regim, dar întreține relații și cu diplomați englezi și americani la București, pe care îi ține la curent cu adevărata situație a României. A participat la Conferința de pace de la Paris ca expert. Aici a furnizat informații oficiale ale delegației române americanilor, cărora le cerea să nu lase România pe mîinile rușilor. Jocul lui nu a scăpat neobservat. În februarie 1948, exclus din partid, a fost arestat.
A fost inclus în ”lotul Pătrășcanu” în procesul care i se pregătea liderului comunist. A colaborat cu anchetatorii și a fost unul din principalii martori ai acuzării în proces, aprilie 1954. Atitudinea lui a făcut să nu fie condamnat la moarte, ca prietenul său Pătrășcanu. Pedeapsa lui Belu Zilber a fost condamnare la închisoare pe viață. În 1964 a fost eliberat ca efect al decretului de amnistie.
După ieșirea din închisoare a făcut nenumărate memorii către liderii partidului cerînd reabilitarea lui Lucrețiu Pătrășcanu. La CC PCR, acolo unde s-a plîns în scris și în nenumărate audiențe, a fost refuzat. Mai mult, a fost acuzat că el l-a trădat pe Pătrășcanu, chiar de către cei care au pus la cale judecarea și condamnarea lui – Dej (mort în martie 1965), Bodnăraș, Drăghici, Moghioroș, Borilă, Coliu. În 1968, într-o mascaradă politică, Pătrășcanu a fost reabilitat.
Ca și pînă în 1948 se manifestă gălăgios, se lăuda cu isprăvile sale. Relata oricui că își scrie memoriile. A atras astfel atenția o dată în plus autorităților. Securitatea l-a pus sub supraveghere. Nimeni din aparatul PCR nu voia să dezgroape trecutul. Mulți vinovați se găseau în funcții înalte și voiau ca episodul sîngeros Pătrășcanu, ca și altele, să fie uitat. Manuscrisul memoriilor sale interesa în cel mai înalt grad șefii partidului. Belu Zilber stătuse 17 ani în închisoare – din 1948 și pînă în 1964. Ca vechi comunist, membru de partid din 1920, știa multe. Biografiile șefilor PCR nu erau un secret pentru el. Între felul cum îi înfățișa propaganda oficială și realitate era o distanță imensă. Șefii regimului doreau ca multe istorii să rămînă secrete.
Mișcarea comunistă a fost zguduită din cînd în cînd de dezvăluirile unor “tovarăși de drum” sau ”comuniști renegați”, care au rupt-o cu comunismul și au spus adevărul. Mărturiile lui Kravcenko, Arthur London, Djilas etc. provocaseră mari scandaluri mediatice și politice din care imaginea comunismului ieșise mult micșorată. Printre români, cazul Panait Istrati a făcut vîlvă. A fost primul care s-a dezis și a mărturisit într-o cartea apărută încă în 1929, “Vers un autre flame”, că s-a înșelat. Existența unui manuscris de memorii semnat Belu Zilber, omul care știa totul despre poveștile imunde ale comunismului românesc, era un pericol, o amenințare pentru oamenii cei mai puternici din România de atunci.
De ce s-au hotărît în mai 1970 să intre în posesia manuscrisului? Pentru că pericolul ca manuscrisul să ajungă în Occident spre un editor era iminent. Un ziarist francez se afla la București. El urma să se întîlnească a doua zi, 15 mai, în holul hotelului Athenee Palace cu Belu Zilber. Se cunoscuseră în 1946 la Paris, în timpul Conferinței de pace. Cum aflase Securitatea de aceste preparative? Belu Zilber mărturisise unei femei care îl frecventa, Monica Sevianu, că urma să trimită manuscrisul la Paris. Monica Sevianu luase parte la jaful băncii naționale din 29 iulie 1959. Eliberată în 1964 după un scurt popas în Israel, revenise în România, Securitatea o plasase pe lîngă Belu Zilber cu misiunea să-l influențeze “pozitiv“? Ea a prevenit autoritățile despre planul lui Belu Zilber!? Asta spun arhivele, dar ar mai fi de cercetat diverse verisuni care circulă prin folclorul bucureștean.
La 14 mai 1970, agenți ai Securității au pătruns în apartamentul său din Bulevardul Pache Protopopescu. Lucrurile nu s-au încheiat aici. Belu Zilber a rescris cartea. Nu a mai apucat să o termine. A lăsat acest manuscris prin testament în 1975 doctorului Gheorghe Brătescu, care l-a păstrat în mare secret. Belu Zilber a murit în martie 1978. În 1991, doctorul Gheorghe Brătescu a publicat versiunea refăcută a cărții pe care o ținuse ascunsă. Cîțiva ani mai tîrziu, în 1997, el a cerut arhivelor SRI cele 242 file furate de Securitate în 1970. Manuscrisul a fost găsit. Intuiția lui Belu Zilber că spargerea a fost comisă de Securitate s-a adeverit. Manuscrisul în forma lui originală a fost tipărit în 1999 (Ed. Humanitas). Între timp comunismul căzuse, era deja o aventură clasată a istoriei.
Stelian Tănase
Proiect în lucru, manuscris de sertar.
