Madrid

Cu trenul la Toledo, SV de Madrid, facem din gară un ceas, poate mai puțin. Am venit să-l întîlnim pe El Greco. Am mai fost pe urmele lui cu Elena în insula Creta, la Heraklion, unde s-a născut cu numele Domenikos Theotokopoulos. La începuturi, pictor de icoane. “El Greco” vrea să zică, Grecul. Informațiile din copilărie și tinerețe despre el sînt rarisime și acelea îndoielnice. Îl găsim cert la Veneția, unde s-a dus să învețe meseria și să caute clientelă. Se pare că a lucrat în atelierele lui Tizian și Tintoretto – dacă este adevărat. În anii care vin se află la Roma, de unde trece în Spania. Vagabondajul anilor tinereții se încheie aici. Are 36 de ani cînd se instalează la Toledo. Era vechea capitală a Spaniei. Bisericile au nevoie de artiști să înfrumusețeze lăcașurile. Pentru a întări fervoarea religioasă a credincioșilor catolici, supuși propagandei Reformei venită din nordul continentului. Importante pentru El Greco sînt comenzile primite din partea bisericilor. Contraofensiva împotriva protestantismului este fundalul acestei piețe de artă sui-generis. Situația pictorului se stabilizează. Apar și capodoperele sale, este apreciat de cler, de negustorii bogați. Destui își doresc lucrări executate de acest străin, venit tocmai din îndepărtata insulă Creta.

La Curtea din Madrid a eșuat – nu a reușit să-l impresioneze cu arta lui pe regele Filip al II-lea. S-a refugiat la Toledo, unde a rămas pînă la sfîrșitul vieții.

Găsim “casa El Greco” – un minut de dezamăgire, cînd aflăm ca n-a locuit aici. Un admirator (marchizul de la Vega-Inclan) a preluat la începutul secolului XX o casă din epoca în care a trăit pictorul și a amenajat-o ca o casă memorială & muzeu. A adunat mobile, lucruri casnice din epocă, a pus pe pereți tablouri semnate de el. A reconstituit atmosfera acelor ani. Este un omagiu. El Greco îl merita deplin. A fost totuși cel mai mare pictor de factură religioasă – măcar al vremii sale dacă nu mai mult. Cred că numai Caravaggio peste ani l-a egalat (poate). Îmi place în casa asta mirosul, scîrțîitul podelelor, lumina dulce filtrată de ferestre.

El Greco nu îmi este chiar străin. Am văzut prima dată lucrări de-ale lui în copilărie la MNA al RPR. Am fost duși cu clasa, asta îmi amintesc destul de bine. Să fi fost clasa a 7-a într-o duminică dimineața cînd se făceau asemenea ieșiri. Lucrările lui El Greco erau fala patrimoniului “nostru” și li se făcea multă reclamă. Muream de mîndrie pionerească în fața capodoperelor sale aflate la București. Nu se spunea că făceau parte din fosta colecția regală alcătuită de Carol I. Dictatura proletariatului nu avea nici un merit în această istorie. În schimb s-a acreditat scenariul – era în plină desfășurare lupta de clasă și regii noștri erau defăimați la greu – conform căruia Carol al II-lea și Mihai ar fi sustras tablouri de El Greco cînd au fost siliți să se refugieze în Occident. Se vorbea – ca și azi – fără probe, firește, cum ne stă nouă bine. Este o operație de intoxicare. Abundă scenariile cele mai fanteziste și teoriile conspirației.

La Toledo am ieșit după destul de multă vreme din muzeul El Greco, deși este o casă de dimensiuni modeste. Patio, o grădină îngrijită, bucătărie cu ustensile din epocă, atelierul de la etaj, luminat… O casă obișnuită. Ce a contat a fost intensitatea experienței și mai puțin aprecierea banală (de turist ajuns din Estul Europei ) a artei sale. Este oricum excepțională. Întîlnirea cu două capodopere – “Lacrimile Sfîntului Petre” și “Sfîntul Bernardino din Siena”…

Stelian Tănase

Fragment din ”Europa la patru mîini. Jurnal de campanie”, manuscris aflar în sertar.