Luminile și umbrele unui jupân al literelor (I)

Există scriitori cu operă mare și destin banal. Există scriitori cu un destin egal cu opera lor. Din această categorie face parte Petru Dumitriu. Da, trompeta regimului comunist al anilor 50. El, propagandistul de frunte al regimului Dej, a avut o viață demnă de un film hollywoodian. Cărțile lui le puteți descoperi singuri în biblioteci și le puteți evalua după cum credeți de cuviință. Contextul istoric și destinul personal din care au izvorît ele merită pus în lumină.

Petru Dumitriu a venit pe lume, banal, la 8 mai 1924, în satul Baziaș, comuna Socol, din județul Caraș Severin. A absolvit școala primară și un an de gimnaziu la Orșova. Liceul l-a terminat la Tîrgu-Jiu, în 1941. Ca elev a obținut premiul întîi pe țară la olimpiada de limba română.

A început Facultatea de Filosofie la Universitatea din București, ca student al lui Nae Ionescu. A plecat după primul an, cu o bursă „Humboldt”, la Universitatea din München (1941-1944), pentru a studia filosofia, dar a întrerupt în anul al III-lea din cauza războiului. Debutează la Revista Fundațiilor Regale în 1943 cu proza „Nocturnă în München”, avînd ca temă prima iubire. A scris la început texte reprobabile din punct de vedere moral, fiind bine recompensat de regim.

În martie 1953 ajunge redactor șef la „Viața românească” (la două săptămîni după moartea lui Stalin), fiind susținut de Mihail Sadoveanu, cu recomandările lui Mihai Ralea, George Călinescu şi Camil Petrescu. Nou instalat, o cunoaște (prin cea care îi era amantă cu doar un sfert de veac în plus, Henriette Yvonne Stahl) pe Catinca Ralea, iar prin ea pe Mihai Ralea, care îl introduce în noi cercuri literare şi de partid: Miron Constantinescu, Constanța Crăciun și soțul ei, Vinţe, fost ilegalist.

A iubit mult sportul. În 1954, cînd Ileana Medrea devenea campioană națională la aruncarea discului și a suliței, Petru Dumitriu i-a dăruit o mașină Skoda.

În 1955, Petru Dumitriu se căsătorea cu cea de care îl despărțeau doar 25 de ani, Henriette Yvonne Stahl. Căsătoria a avut loc aproape odată cu divorțul. Asta la dorința expresă a lui, sensul fiind acela ca ea să beneficieze de statutul unei „foste soții” a lui Petru Dumitriu, o calitate deosebită în condițiile dificile pe care le aveau de traversat fosta aristocrație și fosta intelectualitate din România, din care făcea parte doamna. Atît căsătoria, cît şi divorțul au fost facilitate de Pavel Ţugui, șeful Secției de Știință şi Cultură a C.C. al P.M.R. Vor rămîne prieteni, continuînd să-i dea fostei soții (pînă la plecarea din România) o treime din veniturile lui, pentru a se putea întreține. Henriette Yvonne Stahl a rămas toată viața principalul său model feminin, poate şi în amintirea celeilalte Henriette tutelare, profesoara sa de limbi străine de la Orşova, Henriette Vicenzia Românu, care s-a ocupat de educația lui în copilărie. Interesant este un episod care îl are ca protagonist pe Ion Vinea (fostul iubit al Henriettei Yvonne Stahl), care avea interdicție de publicare, iar Petru Dumitriu reușește să tipărească traducerea lui Hamlet, semnînd-o el, dar dîndu-i banii lui Ion Vinea.

Apoi, Petru Dumitriu se căsătorește cu Irina Medrea (de data aceasta, de aceeași vîrstă cu el), angajată la studiourile de film, fosta soție a lui Nicolae Fotino, de care o desparte, bărbații rămînînd însă amici toată viața. Ea absolvise sociologia cu Henri Stahl. Cuplul a locuit cu chirie, în București, pe strada Brezoianu 29, la etajul V, într-un apartament cu două camere, elegant mobilat. Petru și Irina au avut două fete. Prima, Irina-Ileana, s-a născut în 1959, în România, cea de-a doua, Carolina, s-a născut în 1961, la Frankfurt. Ambele au lipsit de la înmormîntarea tatălui lor. Dar, să nu anticipăm.

Nicolae Fotino (fostul soț al Irinei) era membru PCR din ianuarie 1945, jurist de carieră, fost ambasador al României în Cehoslovacia (1951-1955), apoi director al Asociației Române de Drept Internațional, în care calitate l-a ajutat în carieră și pe Adrian Năstase (devenit după 1989 prim-ministru al României), căruia i-a fost naș la căsătorie (alături de Coralia Fotino, a doua sa soție).

Puțină lume știe că celebrul critic, istoric literar și folclorist român Dumitru Caracostea a obținut o „pensie specială de stat” datorită lui Petru Dumitriu, care l-a recomandat, din partea Secției de Știință şi Cultură a C.C. al P.M.R, lui Emil Bodnăraș (fiindcă pensia de fost profesor era cu totul insuficientă).

După apariția a două volume în 1959, i se refuză plata drepturilor de autor pentru ceva stupefiant de banal. A fost văzut de către Chivu Stoica dansînd la Snagov cu soția, ambii fiind foarte eleganți, ceea ce era considerat un semn de „îmburghezire” (prezenți la acea serată erau și Eugen Barbu cu soția). Chivu Stoica ordonă Constanței Crăciun, ministru al Culturii, să-i blocheze drepturile de autor.

Trebuie spus că Petru Dumitriu cîștiga foarte mult în raport cu ceilalți scriitori ai epocii, dar care produceau mult mai puțin. Plata pentru o coală de autor (20 pp dactilo) era de 2.000 de lei, la un salariu mediu pe economie de 300 de lei. Acest preț s-a păstrat, practic, în toată perioada socialistă, deși leul se devalorizase, iar salariile crescuseră mult, în 1989 salariul mediu pe economie fiind de 2.500 de lei pe lună. Atunci, însă, la început, guvernarea comunistă avea nevoie de legitimare și-i plătea foarte bine pe cei care o susțineau.

Asupra acestei privări de dreptul de autor se revine după mai multe luni, grație lui Ion Gheorghe Maurer, devenit președintele Consiliului de Miniștri (prim-ministru) care a și semnat decretul 308/1959 prin care lui Petru Dumitriu i se decerna Ordinul Steaua Republicii Populare Române clasa a III-a, brevet emis de Prezidiul Marii Adunări Naționale „pentru activitate rodnică în dezvoltarea științei și culturii din R.P.R.”

Relațiile sale cu Mihai Beniuc (președintele Uniunii Scriitorilor) şi Leonte Răutu (șeful Direcției de Propagandă şi Cultură a CC al PMR), care dicta în materie de cultură, se răcesc. Se povestește că la o ședință publică, urmînd să ia cuvântul în fața a 200 de oameni, poetul Mihai Beniuc a fost ridiculizat teribil de uriașul (măsura 1,90 metri înălțime) Petru Dumitriu: „Piticule, urcă-te pe masă, să-ți dau două palme!”. Momentul de satisfacție a fost plătit scump de autorul „Cronicii de familie”. Complotînd pe lângă Leonte Răutu, Beniuc a pus umărul la răsturnarea lui Dumitriu din funcția de director al Editurii de Stat pentru Literatură și Artă (ESPLA), editura-mamut a regimului comunist.

În 1948 este invitat de Mihail Sadoveanu, alături de alți scriitori, la sugestia lui Petru Groza (președintele Consiliului de Miniștri), la o excursie cu vaporul pe Dunăre. Ca urmare, publică în „Flacăra” din 22 august „Dunăre, drum fără pulbere”, primul sîmbure al romanului de mai tîrziu „Drum fără pulbere”.

În 1952 primește Premiul de Stat pentru Literatură, cel mai important premiu care se putea acorda și care aducea cu el scutirea de impozite pentru orice fel de venit.

Geo Alupoae

Va urma…