Revin cu sentimente amestecate la Lisabona, unul dintre orașele cele mai melancolice din cîte cunosc. Am mai fost, încerc să măsor efectele trecerii timpului asupra oamenilor și locurilor pe care le-am mai văzut. Un mic experiment pe viu. În povestea asta timpul este esențial. 4 ore de zbor low-cost peste Italia, Mediterana și Spania. Zgîlțîieli, zburăm cu Elena într-un hîrb care-și spunea impertinent și aproximativ “aeronavă”. Goluri de aer, furtună – au rezultat pasageri care țipă speriați c-o să picăm. Bravos, cei de la sol vor citi despre accidentul aviatic în presă și vom avea onoarea să apărem în rol de cadavre plutind pe Marea Mediterană ori la tv în programele de știri subtitrate breaking news… Asta, ca atmosferă. Pericolul a trecut după multe minute care au părut tuturor o eternitate. Citesc romanul lui Stancu „Oameni cu joben” găsit la un anticar. Familia autorului refuză sa fie reeditat (apărut în 1942) de teama unui scandal. Îmi promit să îl termin de citit în cameră, la hotel. Mereu îmi iau o carte cu mine pentru noptieră. Ar fi interesant un inventar – ce am citit prin camere de hotel, pe peroane în gări, în aeroporturi, în avioane și hoteluri. În raport cu ce am citit acasă.
La Lisabona în aeroport mult haos, zgomot, nervozitate, lume agitată, înghesuială ca în ziua unui derbi de fotbal. Aparatele din aeroport funcționează cu intermitențe, personalul nu e prea sigur ce are de făcut. Dă comenzi contradictorii. Asta înseamnă țară în tranziție, unele lucruri funcționează, altele nu. Lucrurile sînt în derulare, standardele sînt relative. Fiecare se descurcă cum poate, și mai ales cum îi e norocul. Al meu se pare că s-a cam expirat. Ajuns în fața după o coadă apocaliptică, mă întorc înapoi și o iau de la capăt pentru că bariera electronică nu funcționează. Mișto chestie. Stăm aliniați și așteptăm ca în abator, ca vitele. Aștept 40 de minute într-un cîrd nervos de bipezi, printre țipetele copiilor, escaladînd valize. Lisabona, după cîte observ, are cam o jumătate de secol avans față de București. Dacă e să mă iau după ce văd în aeroport și pe autostradă. Aici, tranziția de la dictatură la democrație a început în aprilie 1974, la București în decembrie 1989, 15 ani mai tîrziu. Asta se vede cu ochiul liber și nu doar la detalii. Mai ales în atmosferă, în ordine, politețe și curățenie. Lisabona este cu o generație înaintea Bucureștiului.
Ne așteaptă un taxi, comandat de acasă online de Elena cea prevăzătoare. Ce m-aș face fără ea? Are acces la minunile IT-ului din care eu nu pricep aproximativ nimic. În urmă cu 15 ani, cînd am fost prima dată aici, să comanzi taxiul online din altă țară nu era posibil. Pe atunci, în aeroport la Lisabona era o situație asemănătoare cu cea a taximetrelor de la aeroportul Otopeni azi, unde e haos, o jale, mizerie, loc plin de interlopi…
Privesc strada prin parbriz, recunosc oarecum peisajul, l-am mai văzut. din fericire nu s-au apucat să demoleze ca să ridice cotețe supraetajate din sticlă și aluminiu. Lisabona din memoria mea se derulează ca-ntr-o sală de cinema. Hotelul la care ne lasă șoferul este de dimensiuni modeste, nu are nici firmă, este situat în Principe Real. Cartierul pare mort la ora cînd ajungem. Strada în pantă, îngustă, cu piatră de rîu. Ferestre trase, obloanele de lemn vopsite verde și albastru închise, ghivece de flori peste tot. Mașini parcate pe trotuare, rari trecători. Curieri pe biciclete pedalînd lenevoși. Cară marfa – baxuri cu bere, cutii de pizza. Tot peisajul te îndrumă la somn… Ținem cont.
Surpriza este că acest pustiu de străzi și imobile ridicate în anii 30/40 (asemănătoare cu cele semnate de Marcel Iancu în aceeași perioadă la București) se animă spre seară, cînd pe trotuare apar mese, se aprind ghirlande cu becuri colorate și totul se transformă în cîteva minute în cu totul altă lume – intens carnavalescă. Am ieșit să ne plimbăm, recunoaștem cartierul. Lumea se amuză, petrece, stă la taclale, ascultă muzică, dansează. Firește, fondul sonor este fado. Trotuarele sînt pline de tineri grupați în fața cîte unui local (sînt numeroase), beau bere sau cola. Reflectez asupra faptului că în urmă cu ani Lisabona era un oraș prăfuit și somnoros. La ora 18.00 intrau în casă pentru a privi la televizor, în familie, partide de fotbal și telenovele. Descoperirea străzii, a teraselor, a piețelor, a cafenelei și a conversației face parte din schimbarea pe care o caut. Dictatura lui Salazar a rămas în urmă, avea să mi se confirme în toate zilele petrecute aici. Cînd am fost data trecută, amintirea detestatei poliții secrete, PIDE, era încă vie. Sinceritatea, dorința de a conversa, de a te confesa celuilalt, de a emite opinii fără să te temi că vei fi turnat de un comesean și ajungi la Poliție este o achiziție relativ nouă. Libertatea în atitudini se învață extrem de greu și ia mult timp. Frica dispare ultima din trăsăturile de caracter. Cert, oamenii pe care îi întîlnesc azi pe străzile Lisabonei sînt mai relaxați decît în trecut. Lumea a devenit mai guralivă, dar și mai indiscretă, e cert. Azi, Lisabona este un oraș mai viu ca ieri. În unele momente trăiesc impresia că mă aflu la Napoli. Am văzut Napoli la peste 80 de ani de la căderea lui Mussolini (1943). Italienii au avut timp berechet să uite cămășile negre și discursurile ținute de Il Duce în balconul Palatului Florența, vizavi de columna lui Traian, care îi amintea de Imperiu. Cînd ajungeam eu la Lisabona trecuse doar o generație din vremea dictaturii și existau încă supraviețuitori ai fricii inspirate de PIDE. Adică dube negre care opresc în fața intrării noaptea, agenți secreți peste tot, arestările, delatori care te spionează pentru a te denunța, anchete brutale, închisori, asasinate politice. Pe scurt, teroare. Despre asta știm și noi cîte ceva de acasă. Aduc cu mine acest bagaj sufletesc și mental. Nu mă părăsește nici departe de casă, în călătorie.
Cu Elena, sunt în recunoaștere prin cartier, e deja întuneric – risipit de ghirlandele de becuri colorate și de felinare. Muzica se aude de pretutindeni. În auz am sunetul indistinct al sporovăielii. Ne așezăm pe o terasă la colțul străzii unde ne-am cazat să bem ceva rece.
Stelian Tănase
Fragment din ”Europa la patru mîini. Jurnal de campanie” – manuscris de sertar.
