Constantin Severin – Bibliotecarul infernului

Lectura ca operă de artă. În felul acesta descoperi cu uimire că o astfel de îndeletnicire încetinește timpul interior, iar tu rămîi un om tînăr și sensibil, în timp ce emoțiile negative, violența și ura îl accelerează și omul îmbătrînește brusc.” La pagina 70 a romanului „Bibliotecarul infernului” personajul Giovanni Esposito se confesează astfel mult mai tînărului său prieten, scriitorul, jurnalistul și pictorul Constantin Ionescu (supranumit Nini) din Suceava, aflat la începutul anilor ‘90 la Dubrovnik, cu o bursă de studii oferită de foruri europene. Prin această scriere, Constantin Severin reușește un extraordinar tur de forță, reunind în cele aproape 300 de pagini (Ed. Cartea Românească Educațional, 2019) o poveste în care fantasticul este prezent la tot pasul, într-o scriere din care nu lipsesc dimensiunea social-istorică, bine mixată cu inserții de erotic și oniric.

Un roman dialogic, cu o impecabilă construcție narativă, în care două fațete ale identității masculine – din spații culturale și epoci diferite – se întîlnesc într-un schimb de mărturisiri, elementul comun fiind pasiunea aproape obsesivă pentru dispăruta insulă Ada Kaleh, o Atlantidă mitică, arhetip al izolării, al plenitudinii și exaltării pe care numai contactul cu natura și lectura le pot genera. Jean Chevalier și Alain Gheerbrandt notează în „Dicționar de simboluri”: „Insula la care nu poți ajunge decît în urma unei călătorii pe apă sau a unui zbor este simbolul prin excelență al unui centru spiritual și, mai exact, al centrului spiritual primordial”. (Ed. Artemis, București, p. 155).

Într-adevăr, pentru italianul Giovanni Esposito (patronim care înseamnă „expus, abandonat”), născut la Napoli în 1685, experiența din insula multiculturală și multietnică Ada Kaleh este decisivă. Prieten din copilărie și vecin cu compozitorul Domenico Scarlatti, pasionat de Caravaggio, „care ne procură emoții intense și înălțătoare și ne curăță de cele negative”, personajul acesta misterios – pasionat de filozofie și esoterism printre altele – este impregnat de lecturi din toate marile spirite ale lumii încă din adolescență : „…îi citeam cu nesaț pe clasicii literaturii romane, Lucrețiu, Virgil și Ovidiu, pe marii poeți italieni, Dante, Ariosto și Tasso, îl studiam pe Aristotel în original, astfel încît la vîrsta de 25 de ani am fost primit în Academia Secretelor Naturii, prima societate științifică din lume înființată la Napoli în 1560. Nu-mi erau străini nici gînditorii arabi din secolele X-XII, Averrroes, Avicenna, Algazel, Abicebron, pe care îi puteam citi în traducere, eram atras în special de teoria lui Averroes despre o creație nesfîrșită, pornită din interior, nu impusă de o zeitate exterioară”. (p. 72)

Giovanni îl are ca magistru pe Giambattista Vico, care îl recomandă încă din timpul studenției pentru postul de bibliotecar la Biblioteca Regală din Napoli. A fi bibliotecar, a fi paznicul unui depozit spiritual al umanității, ce poate fi mai provocator și mai fascinant? Probabil experiența lui Constantin Severin într-un statut profesional similar a generat notații de o mare profunzime și originalitate despre actul lecturii, transmise prin acest alter ego italian: „Din zori și pînă seara târziu eram îngropat de viu în slove și semne din numeroase culturi, le respiram și le degustam pe îndelete, le deformam și le refăceam la loc sau în alt chip, le ordonam ca într-o carte de vise, făceam statistici complicate despre frecvența vocalelor și consoanelor în scrierile unor autori celebri”. (p. 93)

Ajuns la Viena, în capitala Sfîntului Imperiu Roman, Giovanni își cizelează identitatea. Este sedus de farmecul orașului multicultural, unde cunoaște femei și iubiri, descoperind erotismul sub cele mai pasionante forme, considerînd că „orice poveste de dragoste este în același timp o osmoză între miros și memorie, între miros și senzualitate, un cod olfactiv persistent, care adastă într-o tainiță a sufletului”. (p. 114) Roșcata Gloria (supranumită „Gloriana”, după regina Elisabeta I a Angliei și Irlandei) este cea cu care are o relație fuzională, o comunicare/comuniune pe toate planurile, atît erotic, cît și intelectual și afectiv. Mia Levente, o altă iubită-prietenă, îi revelează existența unei cărți blestemate, despre care îi vorbise și Giambattista Vico, „Codex Gigas”, așa-numita „Biblie a Diavolului”.

În 1720 prințul Eugen de Savoia îi încredințează o misiune secretă, de maximă importanță: aceea de a fi bibliotecarul „din măruntaiele insulei Carolina”, aflată în acea perioadă sub jurisdicția Imperiului, paznicul și îngrijitorul unei colecții de cărți și manuscrise rare, multe puse la index de Inchiziție, „cărți blestemate”, pline de o încărcătură malefică. De aici și numele cu care prințul își alintă protejatul, ceea ce dă și titlul volumului: „Bibliotecarul Infernului”.

În această insulă „în forma unui trup de fluture subțire și gingaș ieșind din apele Dunării, cu livezi în miniatură de portocali și măslini, căsuțe albe cu acoperișuri roșii, chiparoși falnici, fortificații masive și o turlă de biserică” are loc experiența epifanică a contactului cu pagini blestemate, care la început îi dau coșmaruri, alternate cu experiențe ce țin de domeniul parapsihologiei: „…în altă noapte, <Compendium Diabolicum> s-a deplasat de la locul său și a lovit cu putere în ușa dormitorului meu”. (p. 169) Descoperă aici, în subteranul tezaur, tăblițele de smarald ale atlantului Thoth, pe care le studiază, le traduce și – însușindu-și învățămintele lor – reușește să devină nemuritor: „Tăblițele de smarald au o vechime de peste 38.000 ani și conțin o învățătură secretă și rafinată greu de înțeles și în zilele noastre, de parcă ar fi texte sosite din viitor, lăsate moștenire Copiilor Luminii.” Continuînd actul lecturii ca pe o adevărată beție, un drog oferit de acest „sanctuar tainic”, intelectualul post-renascentist, format de spiritul Luminilor este posedat de o neostoită sete de mister, preocupat de alchimie și de magie, iar contactul cu „tăblițele lui Thoth” îl învață, așa cum spune, să se elibereze „din încătușarea cărnii după propria voință”, prelungindu-și tinerețea la nesfîrșit prin tehnici de meditație, rostind anumite formule/mantre sacre, cu încărcătură primordială.

Povestea lui Giovanni, inclusă prin punere în abis în textul romanului și transmisă românului Nini sub forma unui caiet de însemnări este, poate, cel mai fascinant omagiu adus cuvântului scris, lecturii, tezaurului numit „bibliotecă”, așadar modelului cultural al umanității, cu ecouri intertextuale din Borges: „Te naști pe lume cu lințoliul cuvintelor pe gură și pe chip, nu vei putea niciodată să scapi din urzeala lor, să le uiți zumzetul continuu. Omul-carte e o realitate incontestabilă, de mii de ani. Poate că întreaga realitate este o Carte.”

Profund și original, Constantin Severin a reușit performanța de a da prin „Bibliotecarul Infernului” un roman care poate sta oricînd alături de numeroasele cărți citite și citate de personaje, din paginile cărora își trage seva. Într-adevăr, „orice carte e o insulă de cuvinte, o formă pură și închisă, în care resimți uneori briza atemporalului”.

Roman-pledoarie pentru lectură, pentru contactul neîntrerupt cu litera scrisă, „Bibliotecarul infernului” va avea cu siguranță un destin internațional, prin traducere.

Elena-Brândușa Steiciuc