Secvențe dintr-un jurnal de actualități. Ceaușescu face vizite pe șantier. Secvențe cu demolări (biserici, case). Pe ecran curge o cronologie a construirii Casei Poporului în anii tîrzii ai dictaturii. Privire din elicopter a zonei. Detalii ale construcției. Alte imagini: orașe sovietice (nebunia demolatoare a lui Stalin și edificiile “mărețe” ale comunismului, orașe din Germania nazistă, Italia lui Mussolini, Kim Ir Sen (Phenian, Coreea de Nord), China lui Mao. Deși pare atît de grandioasă (a doua clădire după Pentagon ca mărime), Casa Poporului anunță decăderea accelerată a regimului. Contrapunct istoric. În loc de grandoare – prăbușire. Construcția a început la 25 iunie 1984. Pe măsură ce se ridica părea a fi motiv de entuziasm, de încununare a lui Ceauşescu, care vede în ea apogeul lui. De fapt, procesul istoric merge în sens invers – de disoluţie a autorităţii sale, de apropiere inexorabilă a sfîrşitului puterii sale. Finalul Casei Poporului este la Tîrgovişte, la zidul unei cazărmi, în fața plutonului de execuție.
Imagini din jurnale de actualităţi oficiale surprind evenimentul inaugurării, ziarele Scînteia și România liberă de asemenea. Locul ales – Dealul Spirii, aşezat la nord de Dîmbovița, domină orașul prin înălţime dintotdeauna. Este un loc de lungă tradiție bucureşteană. Aici se află multe edificii din vechime. Mai multe cartiere apărute cîteva secole în urmă dau locului o semnificație aparte pentru istoria Bucureștiului. Aici se află Curtea Arsă, reşedinţă domnească în secolul al XVIII-lea, biserici de mare tradiție, cazarma pompierilor din Dealu Spirii, Arsenalul, case vechi care au păstrat arhitectura de mai multe secole, stadionul ANEF construit în anii 30 etc. Este o zonă dens populată… Nu a contat, Ceaușescu a hotărît să radă de pe fața pămîntului acest univers. Duce războiul lui personal cu orașul. Aceasta ar fi marea lui bătălie victorioasă împotriva Bucureștiului. Vrea să zică un singur lucru – înainte de el nu a existat nimic. Istoria începe odată cu Ceaușescu.
Ideea de a muta aici centrul administrativ al ţării a apărut după cutremurul din 1977. Proiectele s-au succedat pînă în 1984. cînd începe construcţia, deși proiectul nu e încă gata. Ceaușescu era nerăbdător. Imagini cu el turnînd prima mistrie cu ciment la baza edificiului. Pune o placă inscripționată pentru a marca momentul. Leg construcţia de îmbătrînirea lui accelerată, de bolile lui care îl măcinau și-l diminuau fizic, dar și psihic. Trebuie adăugat ca factor decisiv izolarea lui pe plan politic extern și intern. Toate anunţă un sfîrşit de domnie. Fie că va dispărea fizic, fie că va pierde puterea. Ca toţi dictatorii este obsedat de posteritatea lui, de trecerea timpului, mai ales de cum va rămîne în istorie. Ce va spune istoria despre el după moartea sa? E obsedat de posteritate. Construcţiile gigant sînt cea mai bună reţetă de a nu se lăsa uitat. Tot ce face în ultimii ani este focusat pe acest gînd. Totul e făcut în grabă, se mobilizează resurse uriaşe de oameni, materiale şi bani. Timpul este marele duşman al oricărui dictator.
Alt dușman al lui Ceaușescu este trecutul. Este obsedat să lichideze ctitoriile altora. Are o gelozie puternică faţă de cei care în trecut au lăsat urma trecerii lor. Biserici, palate, case, străzi sînt demolate din cauza acestui resentiment. Zelul lui de a da o noua faţă Bucureştiului îl face să ordone trecerea sub lama buldozerelor a mii de case, cartiere întregi, a multor biserici, monumente istorice, a altor clădiri publice. Are o răfuială dură cu memoria. Ar fi distrus tot oraşul ca să rămînă numai ce s-a făcut după 1965, cînd a preluat puterea. Nu a avut timp şi nici resurse să duca la sfîrşit acest gînd.
Imagini – biserici demolate. Zidurile lor cad. Soldații în jur cu tîrnăcoape, lumea plînge, se roagă, ține lumînări aprinse în palme. Imagini – biserici translate, pentru a fi ascunse privirii, în spatele unor blocuri cu scopul de a fi șterse din memoria oamenilor. În paralel cu deşănţata propagandă – exaltarea istoriei românești. Ceauşescu însuşi se reprezenta pe sine ca un continuator al tradiţiilor și istoriei naționale. Cum se potrivește demolarea bisericilor, cartierelor vechi bucureștene cu distrugerea asta brutală a “trecutului eroic“? Politica lui Ceauşescu se baza din 1965 pe naţionalism, pe exaltarea virtuților poporului român și a istoriei naţionale. El a înlocuit – ca Tito, Mao, Kim Ir Sen – ideologia internaționalismul proletar (obedienţa faţă de Moscova) cu un naţionalism fervent, cu rădăcini în extrema dreaptă românească interbelică. E un paradox aici sau ce? Fățărnicie? Gelozie faţă de oameni mari din trecut? O manipulare politică a sentimentului naţional al românului cu scopul de a-și legitima regimul. E un pretext pentru a mobiliza populația în sprijinul regimului. Altfel de ce agita sperietoarea intervenției Moscovei ?
Imagini. Cartiere demolate complet sau parţial: Uranus, Izvor, Labirint, (Th. Speranța) Călăraşi, Olteni, Dudeşti, Văcăreşti. De la Piaţa Unirii pînă la Bariera Vergului (3,5 km lungime) 90% din imobile (locuinţe, edificii publice) sînt demolate. În locul lor sînt construite blocuri tip, de o arhitectură precară, luînd formele arhitecturale ale dictaturii. Inspiraţia a venit de la Phenian şi Beijing, de la stilul construcţiilor staliniste. De observat apropierea de arhitectura altor regimuri totalitare, nazism și fascism, Berlin, Nürnberg, Roma.
Imagini de propagandă cu Ceaușescu. Pe măsura ce Casa Poporului crește și ocupă spațiul, domină Bucureștiul, dictatorul declină fizic și politic. E tot mai îmbătrînit. Cursă contracronometru. Izolat pe plan extern, cu o țară ruinată și o populație care îl detestă, Ceaușescu are un singur scop: să termine construcția Casei Poporului. E revanșa lui cu istoria. El va fi în pămînt, dar Molohul va rezista peste timp. Este pariul lui. Va fi acolo cît va exista Bucureștiul.
Fragment din”Europa la patru mîini. Jurnal de campanie”, manuscris de sertar.
Stelian Tănase
