Finalizat la începutul primăverii 2021, romanul „Ludi” al lui Alexander Hausvater este o metaforă complexă a luptei cu îngerul creației și cu demonii vizibili sau ascunși care împresoară ființa umană, o meditație asupra dizabilităților sau monstruozității fizice, a traumelor produse de cruzimea semenilor, a frumuseții care se poate ascunde într-un trup diform sau, dimpotrivă, a urîțeniei interioare în cazul ființelor considerate perfecte.
„Mă întreb și acum și m-am întrebat întotdeauna de unde vin poveștile”, spune autorul la finalul textului, convins că îngerii i-ar fi „strecurat mici semințe ale poveștii printre gene”, lăsîndu-l mai apoi să construiască singur edificiul narativ. Activitatea și condițiile scripturale sînt bine conturate, iar gestul scrisului pe hîrtie cu un stilou cu peniță de aur, cu cerneală neagră, apare de la bun început într-o poveste cu mai multe voci și staturi narative, elaborat împletite unele cu altele.
Ludbert Keller, supranumit Ludi, este un copil care se naște cu o malformație: poartă în spate o cocoașă, trage după el un picior, o mînă este mai lungă decît cealaltă. Rod al unui viol și nedorit de mamă – Emmeline -, copilul vine pe lume hohotind de rîs, cu dinții crescuți și are „ochii mari, luminoși, o gură frumos conturată și roșie, și o piele de un alb strălucitor.” Nu se știe dacă este „un monstru sau o creatură venită de pe altă planetă”, iar efectul devastator al acestei nașteri cu totul ieșite din comun asupra comunității este descris cu mult umor, cu o exagerare vădită: „O femeie a căzut la pat, alta și-a pierdut memoria și alta s-a cocoțat într-un copac și se credea ciocănitoare. Preotul Vogel s-a închis în biserică săptămîni întregi și a refuzat s-o deschidă, chiar și în zilele de duminică. O femeie a refuzat să se mai culce vreodată cu soțul ei de frică să nu rămînă însărcinată și să nască un monstru, alta a fost văzută pe fereastra casei ei mergînd în patru labe și lătrînd”. (p. 28)
Ludi este, de fapt, personajul creat pe hîrtie de un antreprenor de pompe funebre, Edwin Gotsche, care se visează scriitor, „o uscătură de om de peste un metru 90, puțin adus de spate”, care are ritualuri ciudate, masochiste, atunci cînd scrie, închis în camera sa: „Își scotea din buzunar un briceag, îl deschidea și cu o mișcare de chirurg și-l înfigea adînc în deget. Sîngele îl amesteca cu cerneala, ca apoi să-și aștearnă gîndurile pe albul hîrtiei”. Planul realității și cel al ficțiunii sînt constant mixate și transgresate, personajul devenind autor, iar autorul personaj.
În cadrul spațio-temporal al Germaniei interbelice, copilul crește într-o relație profund oedipiană cu mama și – chiar dacă șchioapătă, iar cocoașa îl trage în jos – are talente de clovn (micul Ludi este, evident, un spirit ludic, încă nu știe ce va urma…), dă spectacole în curte, amuză lumea din jur, iar la cinci ani – cu banii aruncați peste gard – devine cel mai bogat copil din oraș. Numai că primii ani de școală îi rezervă băiețelului un destin dureros: devine ținta ironiilor și a agresivității colegilor nemiloși, mai ales a lui Brunward Neumann, care găsește tot felul de modalități de tortură: „O dată, Brunward chiar l-a tîrît în curtea școlii după ore și l-a altoit cu sabia. Cînd tot ce a primit ca reacție a fost un zîmbet, Brunward și-a deschis pantalonii și a urinat pe fața lui Ludi, care nu a tresărit nici pentru o secundă”. (p. 39) Toate aceste atrocități nu sînt decît prefigurarea atitudinii de mai tîrziu a lui Brunward, care va deveni un nazist dur, promotor al politicii eugeniste de exterminare a persoanelor cu dizabilități și a evreilor, în timpul celui ce-al Doilea Război Mondial.
Adolescent, Ludi îl va avea o perioadă ca mentor pe Ostremund, un farmacist atipic, un filozof new-age avant la lettre, care practică alchimia și vindecarea prin virtuțile plantelor, în al cărui laborator se fac tot felul de experimente: „A încercat totul, a combinat apa cu tot felul de materiale, în mii de combinații. A utilizat și urină colectată de la cele două femei și de la el însuși pe parcursul unui an întreg, a topit metale ieftine și le-a tratat cu alcool, cu fel de fel de acizi și le-a combinat cu metale mai prețioase. Nici un rezultat. I-a studiat pe alchimiștii egipteni, pe cei orientali, pe Van Helmon, Isaac Newton, Paracelsus și tot nici urmă de aur”. (p. 53) Remarcînd calitățile de vindecător ale băiețelului care pune în atele lăbuțele iepurilor răniți, Ostremund – lipsit de urmași – dorește să-i transmită întreaga lui știință și îl ia ca ucenic, în casa din mijlocul pădurii, unde locuiește într-o relație incestuoasă cu sora sa, Johanna, și cu verișoara Mina. Adolescentul Ludi, deja inventator al unor proteze pentru invalizii din Primul Război Mondial, al unor miraculoase poțiuni din plantele culese în natură, va suporta o nouă umilință și tortură din partea fostului coleg de clasă, Brunward, într-o zi cînd culege flori de leac. Cu un sadism specific mișcării de tineret „Forța comună” (aluzia la Hitlerjugend – organizația care avea ca scop educarea tinerilor germani în spiritul doctrinei naziste și al rasismului – este evidentă!), acesta ordonă camarazilor lui, „toți înalți și blonzi cu ochii albaștri și cu o ținută impecabilă” care „purtau cămăși și pantaloni negri cu o curea în diagonală peste piept”, o pedeapsă ritualică, de o cruzime inimaginabilă, pentru simplul fapt că tînărul este diform: „Prietena lui Brunwald scoase rujul de buze și trasă pe corpul gol un fel de hartă de la cap la picioare. În jurul anusului desenă un cerc. Brunwald învîrti țeava de cauciuc care șuiera amenințător. Un alt băiat din bandă ridică o coadă de mătură, pe care o purtase la centură. O vîrâ în centrul cercului și i-o împinse în anus. Un val de sînge țîșnea concomitent cu unul de durere din corpul schingiuit al cocoșatului. Ludi nu-și mai auzea propria voce, care răcnea ca un porc la tăiere”. (p. 68) Dar asta nu e totul. Calvarul va continua, pentru că obsedatul Brunwald îl acuză din nou pe Ludi: „Ești evreu. Și ai tot ascuns-o. Ne-ai păcălit, Ludi. Ai stat în bancă la școală lîngă noi, ne-ai vorbit limba, ai sărbătorit alături de noi tot ce ne e mai de preț, dar nu erai ca noi. Un evreu!”. Prin urmare, adolescentul gol este întins pe o bancă de banda de imbecili, care „scoțînd strigăte războinice” îi fac o circumcizie în bătaie de joc, iar pe spate îi scriu cu ruj roșu „Cocoașă de jidan”…
Personajul eponim nu este singura țintă a torturilor, pentru că regimul nazist decide organizarea unui lagăr în pădure, pentru persoane cu dizabilități fizice sau mentale, unde se vor face experimente pe acestea, pentru a le elimina și a avea în final, prin segregație severă, „o republică cu oameni sănătoși și fără anomalii, nici fizice, nici psihice”. Aici este internat și Ludi, între timp îndrăgostit de Tilly, fiica lui Edwin Gotsche, o tînără cu bipolaritate psihică, de o mare sensibilitate. Ludi va fi arestat și internat la Institutul de cercetări neuromotorii și neuropsihice, unde va deveni cobaiul unor experiențe care de care mai inumane. Punctul culminant al scabrosului și abjectului experimentat este scena de umilire a omului expus într-o cușcă, în fața publicului complice al „Brigăzilor negre”, alături de aceea a urangutanului Bobar. Maimuța este încurajată să-l bată și să-l violeze pe Ludi, care suportă cu stoicism totul, avînd-o în față pe Tilly, din ochii căreia se scurg lacrimi „ca niște diamante”.
Dar poate crima cea mai mare a naziștilor este spălarea pe creier a lui Ludi, implicarea acestuia în experimente de cea mai joasă speță: inseminarea unor fete de la Pensionatul Sf. Maria, printr-un viol programat, pentru studiul ulterior al unor fetuși cu malformații. Ca recompensă pentru colaborare – conform unei tactici bine puse la punct de a induce ideea generozității regimului – autoritățile militare îl decorează pe Ludi, dîndu-i un rang în armată, apoi îl supun unei operații complexe pentru eliminarea tuturor imperfecțiunilor fizice. Noul Ludi, un „om de oțel” (un clin d’oeil către alt tiran al secolului XX!), nu este decît un soldat disciplinat, lipsit de sentimente, de compasiune. Autoritățile militare încredințează conducerea lagărului din pădure acestui ofițer „înalt, zvelt, cu o statură impozantă și o ținută elegantă”. Care, pînă la sfîrșitul războiului, va aplica în lagăr politica nazistă.
Sosirea învingătorilor aduce arestarea lui Ludi, care trebuie să plătească. Dacă ceilalți naziști fug, el rămîne, decis să-și suporte soarta. Îmbrăcat într-o combinație de uniforme se predă, este arestat și i se pregătește un proces la care avocatul – Xipe Totec – el însuși făcînd parte dintre „învingătorii în uniforme albe”, face tot posibilul ca să îl salveze. În fața evidentei iubiri dintre Tilly, acum traducătoarea angajată pentru proces, și sud-americanul cuceritor, Ludi refuză calea salvării și se declară vinovat. Punct culminant al narațiunii, procesul vinovatului este public, într-o „liniște de puteai s-o tai cu cuțitul”. Acuzatul, cu o demnitate regăsită, răspunde la întrebarea „cum pledezi? Vinovat sau nevinovat?” cu un calm desăvârșit: „Sînt vinovat”. Mărturisirea îi aduce eliberarea interioară lui Ludi, care „simțea că era din nou un om complet”. Moartea prin spînzurare a fostului comandantul de lagăr are ceva din atmosfera poeziilor lui Villon, nu este sumbră, dimpotrivă, pare a fi apoteotică, și – pentru ca jocul lui Hausvater cu ficțiunea că fie complet – în final, trupul condamnatului nu se mai găsește, pe platforma spînzurătorii rămînînd… „un manuscris. Era scris caligrafic de mînă, cu cerneală neagră. Cum ajunsese acolo, era o enigmă. Unii jurau că Ludbert îl adusese cu el, alții credeau că păsările l-au aruncat din zbor, iar unul mai șugubăț dădu vina pe umbră. Nu se va ști niciodată”. (p. 254)
Am citit dintr-o suflare acest roman apărut la Editura Integral, în care Alexander Hausvater denunță mai virulent ca oricînd ororile nazismului, ale totalitarismelor de tot felul. Aproape trei sute de pagini alerte, în care – prin fantezia-i debordantă și inovație stilistică – scriitorul aduce în prim-plan suferința provocată de malformații sau dizabilități fizice/psihice, pentru care compasiunea și empatia sînt singura atitudine posibilă. Un roman cu inserții poematice, cu secvențe de un realism cutremurător, și care acum, cînd îl închid, mă face să ader în totalitate la concluzia autorului: „Cu toții purtăm în spate o cocoașă ca Ludi. Cîteodată ea e vizibilă, dar în majoritatea cazurilor reușim s-o ascundem sub titluri universitare, medalii, premii, diplome sau certificate de tot felul. Înlăuntrul nostru însă ea continuă să existe. Pe de o parte ne face vulnerabili, slabi, nesiguri, dar pe de altă parte tocmai ea este cea care ne conferă spiritualitate.”
Elena-Brîndușa Steiciuc
