Alexander Hausvater, Captiv în mine

Înainte de pandemie, în 2017, Alexander Hausvater a publicat la editura Integral volumul „Captiv în mine” (reeditat în 2019) la începutul căruia mărturisește: „Am început să scriu de la o vîrstă fragedă. Un tînăr angajat de la firma tatălui meu m-a învățat să citesc, iar de scris am senzația că am învățat singur. […] Cu timpul scrisul a devenit o evidență asupra faptului că există undeva în fiecare din noi o realitate lăsată în tăcere, în întuneric, una care nu poate fi conștientizată decît printr-un pact secret între mine și mine”. Spirit rebel, împătimit al literei scrise, al creației lipsite de constrîngeri, binecunoscutul regizor include în această carte scrieri legate de arta spectacolului.

Prima parte a cărții conține cinci piese de teatru: „Fridakahlomania”; „Adam și Eva”; „Mazurka”; Galaxia Svejk”; „Ovidius in Love”. În partea secundă găsim două scenarii de film, „Audiția” și „Amantul Doamnei Rebreanu”. Pentru a întregi informația despre autor în ipostaza lui de om de teatru, volumul conține la final o listă a premierelor spectacolelor puse în scenă după aceste cinci piese, precum și o fișă completă a numeroaselor spectacole regizate de Hausvater pe cele mai diverse meridiane (Tel Aviv, Montreal, Toronto, Ottawa, New York, Suceava, București, Iași, Cluj-Napoca, Timișoara). Tot aici găsim informații despre cărțile de proză publicate (dintre care patru au fost prezentate recent în această rubrică), adaptările pentru scenă, scenariile de film, producțiile de teatru radiofonic. Sînt demne de reținut, pentru un portret complet al autorului: lista universităților din întreaga lume în care regizorul cu origini bucovinene a ținut cursuri despre teatru; lista teatrelor canadiene unde a fost director artistic; lista numeroaselor premii și nominalizări obținute de-a lungul timpului.

Am citit cele cinci texte teatrale încercînd să mi-l imaginez pe efervescentul lor autor în curs de a da viață spectacolelor, în munca lui cu actorii. Pentru Hausvater, se știe, teatrul este o chestiune totală – vizuală, auditivă, verbală și extraverbală – o ardere la tensiuni înalte, o căutare neîntreruptă a efectului care să scoată spectatorul din starea de confort sau muțenie, să-l facă părtaș la istoria de pe scenă. Sînt alese ca personaje-pivot tot atîtea simboluri ale creației/artei/ iubirii/suferinței/morții, elemente cheie care unifică întregul volum.

Pictorița suprarealistă mexicană Frida Kahlo – autoare a unor autoportrete celebre – este femeia care în ciuda dizabilităților fizice reușește să trăiască arta și viața cu intensitate maximă. Dialogul imaginar cu personajul Jurnalistului este pretextul exhibării unui psihic torturat de neîncredere în sine, de dorința de a fi diferită, de necesitatea de a lăsa ceva în urmă. Fiică a unui burghez evreu și a unei mexicane creștine, Frida face parte dintre acei artiști caracterizați printr-o imaginație puternic onirică: „Mă arunc în gol. Mă rostogolesc în aer. Capul. Într-un vîrtej de nori. Pantofii îmi zboară din picioare. Întind brațele deasupra capului. Să opresc căderea. Uite, sînt deja moartă. Rochia se înfășoară în jurul picioarelor. Sîngele se scurge pe pavaj. Scriu în sînge”. (p. 61)

Iubirea eternă, călătoria prin metempsihoză a sufletelor în spațiu-timp – temă preluată din romanul lui Liviu Rebreanu „Adam și Eva” – subîntinde al doilea text teatral, în care personajele Toma și Ileana alcătuiesc un cuplu arhetipal. Cei doi se regăsesc și se pierd pe parcursul a șapte vieți, în Babilon, India, Egipt, Germania medievală, Franța din timpul Revoluției de la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Și aici, oniricul este prezent în fiecare secvență, iar didascaliile sînt dovada imaginației de nestăvilit a lui Hausvater, un maestru desăvîrșit, așa cum se poate vedea din final, o splendidă nuntă acvatică, amniotică a îndrăgostiților: „Zidul se deschide în totalitate. E un acvariu feeric cu apă colorată, cu plante și pești colorați. …Între pești și plante observăm personajele babiloniene, indiene, egiptene, medievale, franțuzești și cele din anii ’20…plutesc într-un dans al fericirii. Ei participă la o nuntă…Aleman conduce nunta acvatică… Femeia în negru pune voalul de mireasă pe Ileana și jobenul de mire pe Toma. Ei escaladează zidul și intră în apă… O nuntă mistică și magică…Se formează o pictură exotică pe toate nivelele… Deodată pe scenă se aude o sirenă… patul lui Toma se luminează și se întunecă… În apă, personajele își iau rămas bun de la Toma și Ileana. Noii căsătoriți plutesc spre un nou ciclu de șapte vieți… poate unul mai bun… mai tandru și profund… unul care nu cere să mori ca să iubești”. (p. 124)

Chopin, poetul pianului, este reinterpretat de Alexander Hausvater într-o viziune proprie. Piesa „Mazurka” a fost scrisă în urma unei serioase documentări asupra vieții compozitorului în Polonia și la Paris, și chiar dacă „detaliile contradictorii ale existenței indicau un dandy, un personaj care trăia mai degrabă o viață superficială decât una de conținut” – cum spune autorul – existența lui Chopin este ea însăși o operă. Încercînd să înțeleagă fricile, slăbiciunile, vulnerabilitatea (dar și demnitatea, patriotismul, rectitudinea) compozitorului romantic, autorul conturează cu precizie un portret al acestuia, surprinzînd și un aspect important din biografia tuturor artiștilor: sărăcia, necesitatea de a se întreține dînd lecții de pian, cum face și prietenul său, Liszt, care declară: „Nu sînt nici duce, nici conte. Tot talentul nu-mi servește la nimic. Noi sîntem artiști. Ne permit din cînd în cînd să-i distrăm, ne aplaudă ca și cum ar aplauda niște cîini de circ sărind printr-un cerc. Ne plătesc lecțiile, ne copleșesc după concerte cu cadouri extraordinare, dar cînd e vorba de fetele lor, nu sîntem decît niște bufoni… pe deasupra și străini”. (p. 152)

Scenariile de film din partea a doua a volumului incită cititorul, așa cum afirma Moscu Copel, la un „exercițiu de imaginație și creație” pentru că „ne lasă pe noi, cititorii, să facem distribuția, imaginea, muzica”. În „Audiția” un supraviețuitor al ororilor de la Auschwitz, închis în mutism, reînvață vorbirea datorită lui Margo. Scenariul „Amantul doamnei Rebreanu” este, după cum mărturisește autorul, rodul primelor sale călătorii în România anilor ’90. O meditație asupra rolului pe care îl pot avea mentorii (cum este profesoara de literatură Rebreanu) asupra elevilor, chiar în condițiile regimului totalitar.

Pentru Alexander Hausvater, teatrul este o experiență totală. O dovedesc textele din „Captiv în mine”, memorabile prin forța cu care un întreg angrenaj de reprezentare și sugestie este construit. „Teatrul înseamnă sacrificiu”, spune autorul, „este viața visată, alternativă, nu cea reală”. Captivitatea lui Alexander Hausvater în pasiunea pentru arta aceasta complexă este benefică pentru noi, cititorii și spectatorii săi. Îi sînt recunoscătoare pentru călătoria inițiatică la care mă invită fiecare dintre cărțile lui.

Elena-Brândușa Steiciuc