Alexander Hausvater – Aici, Radio Eros

M-am considerat o viață întreagă un povestitor  care adună martori în jurul său, care să urmărească atent cursul poveștii, ca apa care se adună înainte de a cădea maiestuos sub forma unei cascade”, spune Alexander Hausvater în textul întitulat „În loc de postfață. Introspecție”, de la finalul romanului apărut în 2020 la editura Integral, a doua parte a trilogiei din care am prezentat săptămâna trecută „Penumbra”, scrisă în izolarea impusă de pandemie anul trecut. Experimentînd din nou îmbinarea dramaticului scenic cu narațiunea literară, regizorul se dovedește a fi un romancier pur-sînge, care compune cu ritm, umor și frenezie o poveste tristă, situată în contextul celui de-al Doilea Război Mondial.

Un orășel turistic din vestul țării, scufundat în apatie, este scena unor evenimente declanșate de apariția unei stații de radio-pirat, intitulat „Aici, Radio Eros”. Inițiatoarea acestei experiențe cu totul neașteptate nu e nimeni alta decât bibliotecara orașului, domnișoara Iolanda, o femeie care le pare multora ciudată, pentru că duce o viață de neînțeles: este văduvă sau nu este? Oare soțul i-a murit într-un incendiu? De ce cîntă la pian în fiecare seară? De ce trăiește ca o călugăriță? De altfel, într-un oraș în care nu se întîmplă mai nimic decît sosirea turiștilor și plimbarea duminicală, bîrfa este la loc de cinste, în română, idiș, germană, turcă. Se fac supoziții de tot felul, nu numai despre bibliotecară, pentru că aici  „…bîrfa cea mai apreciată, cea care-l plasează pe bîrfitor în vîrful-vîrfului interesului general, trebuie să aibă de a face cu un singur lucru: să fie ceva legat de sex. Cine se culcă cu cine? Cine nu s-a mai culcat de mult cu soția. Cine se uită la – ba, mai rău, chiar atinge – anumite părți anatomice ale cîte unei doamne respectabile. Ce tînăr a fost văzut mînă-n mînă cu o tînără, sau, Doamne ferește, chiar sărutînd-o. Astea sînt bîrfele de lux, răsplătite cu o ploaie de complimente și, poate, cu cîte un pahar de vin”. (p.18)

Încurajată de viziunile țigăncii Orhideea din vestitul neam de lăutari al Damianilor, Otilia apelează la nea Toni – unul dintre cei mai fideli cititori, inventator pasionat de radiofonie – și, în subsolul casei acestuia, unde se află deja instalat un post de emisie performant, găsește o cale de a-i face pe oameni „să uite de atrocități, corupție, trădare și să fie transportați într-o altă lume, feerică și spirituală” (p. 31) pentru că ei trebuie să revină la destinația lot inițială: dragostea, sub toate formele ei, în special cea trupească.

Arhitectul bucureștean Remus Mateescu sosește în orașul de provincie pentru  un contract cu primăria, iar persoana lui intrigă de la început. Rasat, îmbrăcat cu o eleganță ce depășește cu mult gustul unor provinciali, îi apare Otiliei ca un personaj romanesc sau din filme și de aceea se gîndește să-i propună  rolul de partener în serialul radiofonic erotic pe care îl plănuiește erotic – sub numele fictiv de Sebastian Ignat: „Pantalonii cu dungi maro par mai potriviți unui Al. Capone și impermeabilul mai lung pare să provină din deșert sau dintr-o țară unde cu siguranță plouă foarte rar. Poartă și o eșarfă de mătase, care pare să fi fost creată special să acopere gîtul fragil al unei doamne”. (p. 9)

Serialul postului pirat radio Eros – un joc de măști, constituit din aluzii, subtilități, lecturi de texte erotice, muzică aleasă – nu rămîne fără urmări în mica urbe. Încet-încet se trezesc din amorțire instinctele adormite ale locuitorilor din toate categorii sociale sau etnii, de diferite vîrste. Tocmai aici este marea subtilitate a lui Alexander Hausvater, care știe să echilibreze perfect balansul dintre cele două mari filoane care stau la rădăcina, dar și deasupra existenței –  Eros și Thanatos – ceea ce, după cum remarca academicianul Răzvan Theodorescu în postfața volumului, este „o constantă a istoriei culturii, din Toscana teribilei ciume pînă în simbolismul rafinat și morbid de la 1900”. (p. 199)

Tăvălugul Istoriei nu întîrzie să strivească toată această înflorire de cîteva săptămîni a locuitorilor din micul oraș de provincie, pentru că, așa cum spune Alexander Hausvater în titlul unui capitol median, „fierbe oala”. Nemulțumite de notorietatea deja națională și de influența postului de radio pirat, Hitler și Antonescu hotărăsc închiderea orașului pînă ce autorii emisiunii sînt găsiți, demiterea primarului și a conducerii civile locale, conducerea localității de către militari români și germani, în frunte cu maiorul SS Rolf Stolz. Aici, izolarea aceasta este, bineînțeles, o aluzie la evenimentele din martie 2020 („Cînd îi spui unui om că nu are voie să iasă pe stradă după ora 20, că nu are voie să părăsească orașul, că nu îi este permis să primească oaspeți din afară, e ca și cum l-ai spăla pe creier”. Urmarea e previzibilă: „Un nor de tristețe a coborît peste oameni. Se puteau detecta ici-acolo lacrimi în colțul ochilor și tuse nervoasă înfundată în cîte o batistă. Chiar și cei care simpatizau cu nemții și credeau că ar fi benefic să intre în țară, ca să facă ordine, erau nefericiți”). (p.153).

Punctul culminant al tragediei este dublu: pe de o parte, prinderea și asasinarea autorilor emisiunii, între timp îndrăgostiți iremediabil unul de altul, a tehnicianului, dinamitarea subsolului; pe de altă parte, deportarea în masă a evreilor, care sînt nevoiți să-și abandoneze casele, amintirile, mormintele și să plece pe calea fără întoarcere a deportării. Ceea ce este emoționant și înălțător în tot acest marasm e solidaritatea locuitorilor din toate etniile cu evreii năpăstuiți, cărora decid să le împărtășească soarta: părintele Terente împreună cu soția, cofetăreasa Iovana cu iubitul ei, turcul Mehmet, fostul șef al Poliției, doctorul Osganian împreună cu fiica și viitorul ginere,  măcelarii, absolut toți umplu Strada Principală care pare „invadată de un stol de păsări de toate formele și culorile”. „Oamenii mergeau cu demnitate, încet, dar înaintau mîndri și cu demnitate. Bunici, nepoți, surori, părinți se apropiau de gară. Deodată, Renata, eleva, începu să fredoneze o melodie. Alte voci i s-au alăturat. La început s-au întrebat de unde le era atît de cunoscută melodia. Apoi, își amintiră de unde o știu: era <Balada> lui Ciprian Porumbescu. Trenul, deja tras pe linia unu, îi aștepta cu ușile deschise. Soldații aliniați erau împinși în vagoane de mulțime. Apoi, au urcat cu toții în vagoane. Șeful gării, în uniforma lui cea bună, a dat semnalul de plecare. S-a urcat și el”. (p. 187)

Scriind și gîndind în mai multe limbi, Alexander Hausvater a decis să scrie proză în limba română, iar acest al doilea roman al tripticului lansat recent aduce o nouă perspectivă asupra naturii umane în condiții extreme (pandemie = război), asupra modalităților prin care demnitatea poate fi salvată, prin empatie, solidaritate, reziliență. Recomand cu căldură și această carte complexă, care cu siguranță nu-și va lăsa indiferent cititorul de orice vîrstă.

Elena-Brândușa Steiciuc