Adrian Dinu Rachieru, Voci din exil: alte polemici de tranziție (I)

Apărut la Editura Ideea Europeană în 2022, cel mai recent volum de studii al sociologului și criticului literar timișorean Adrian Dinu Rachieru abordează tragismul exilului și situația existențială a unor mari autori de origine română care – părăsindu-și țara în condițiile istorice dificile ale secolului trecut – au fost ”înregimentați” în alte culturi, devenind „valori de rang universal”. Eseistul născut la Soloneț în 15 septembrie 1949, format la Facultatea de Filosofie-Sociologie a Universității din București (1971) – doctor în sociologie – a colaborat la numeroase publicații literare și este membru al Uniunii Scriitorilor din România (filiala Bacău) și al Asociației Sociologilor din România. Opera lui critică este densă și diversă, de aceea semnalez cele mai semnificative titluri: ”Poeți din Bucovina” (1996); ”Elitism și postmodernism” (1999); ”Bătălia pentru Basarabia” (2000); ”Alternativa Marino” (2002); ”Legea conservării scaunului” (roman, vol. I-II, 2002, 2004); ”Globalizare și cultură media” (2003); ”Nichita Stănescu – un idol fals?” (2006); ”Eminescu după Eminescu” (2009); ”Poeți din Basarabia” (antologie critică, 2010); ”Ion Creangă. Spectacolul disimulării” (2012); ”Con-viețuirea cu Eminescu” (2013); ”Romanul politic și pactul ficțional” (I, 2015); ”Polemici de tranziție” (2016); ”Romanul politic și pactul ficțional” (II, 2018); ”Politică și canon literar” (2021).

În Argumentul intitulat „Despre exil și francitate”, Adrian Dinu Rachieru își justifică demersul hermeneutic prin constantul său interes pentru exilul creator, scopul final fiind recuperarea a ceea ce s-a numit „literatura exilului”: „apărând o dreaptă scară de valori, abandonând, deopotrivă, campaniile defăimătoare sau tonul exaltat, hagiografic, ambalând creațiile celor recuperați, renăscuți în alte spații, în laude excesive”. (p. 12) Reunind, așadar, în această carte, studii despre autori români care au devenit celebri după/prin exilul în Franța (Parisul este un „pol gravitațional, loc magic, ocrotitor și centru de omologare” (p. 11), eseistul cu origini bucovinene îi alege pe cei mai reprezentativi scriitori români care și-au (re)construit identitatea prin limba franceză: Panait Istrati, Emil Cioran, Eugène Ionesco, Leonid M. Arcade, Vintilă Horia, Constantin Virgil Gheorghiu, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, Petru Dumitriu, Basarab Nicolescu, Dumitru Țepeneag, Nicolae Breban, Paul Goma, Virgil Tănase, Ilie Constantin, Bujor Nedelcovici, Matei Vișniec.

Chiar de la început mi-a atras atenția incursiunea amănunțită și foarte documentată în biografia și opera lui Panait Istrati, asimilat cu „exilul planetar”. Folosind ca principală sursă studiile regretatului istoric și critic literar Mircea Iorgulescu, Adrian Dinu Rachieru analizează parcursul brăileanului ce a avut un succes răsunător acum un secol cu romanul Kyra Kyralina, oprindu-se mai ales asupra relației cu Romain Rolland, figură tutelară, un mentor al românului ajuns în Franța cu puțini bani în buzunar, dar cu o imensă sete de dreptate, cultură, iubire. Pentru că așa a fost Panait Istrati, un „revoluționar sentimental”, care a cutreierat lumea practicînd meserii diverse, multe foarte umile (cizmar, hamal, valet, zugrav, ziarist, fotograf), adică un „artist proletar într-o lume slută, cu ambiții agitatorice” iubind „omul liber”, fără stăpîn și prietenia eroică. (p. 17) A. D. Rachieru surprinde „spectaculosul biografic” și „trăirea ardentă” a socialistului care, prin ”Vers l’autreflamme” (scriere care denunță minciuna și monstruozitățile regimului sovietic al lui Stalin), s-a disociat de ideologia cominternistă, atrăgîndu-și prin acest text ostracizarea de către foștii „compagnons de route” din stînga intelectuală franceză. Redescoperirea „vagabondului balcanic” are loc abia în 1969, cînd Gallimard reeditează ansamblul operei, iar asociația franceză ”Les Amis de Panait Istrati” se ocupă de posteritatea „nesupusului” brăilean, victimă a unui abuz. Într-adevăr, prin „scrisul său sinestezic” (excelenta formulă citată la pagina 35 îi aparține universitarei ieșene Simona Modreanu), Panait Istrati a conturat personaje puternice, eroi care „se hrănesc cu visuri”, care „cunosc tragismul însingurării și participă afectiv, direct (nu reflexiv) la marea încercare a unor dezamăgiri”. (p. 34)

Cioran, „exilatul apatrid”, îi prilejuiește eseistului timișorean o reflecție pe cît de subtilă, pe atît de documentată. Revizitînd biografia și opera „maestrului deznădejdii”, el ne dă ocazia de a înțelege mai bine universul cioranian, plin de lumini și umbre: „Fulgurant, divagant, ocazional, paradoxal, sincopat, etc., cugetător solitar, neîmpăcat cu sine, pendulând sub năvala gândurilor, între lamentație și patetism”. (p. 38) Rachieru trece în revistă și împărtășește opiniile exegeților anteriori, în acest foarte amănunțit portret al autorului ”Caietelor”. Într-adevăr, dezacordul dintre operă și viață este evident, iar perioada de după exil este marcată de acea „uitare a fascismului” și de disimularea trecutului „prin deziceri discrete, ambigui”. (p. 39) Parizianul E. M. Cioran cultivă ”neimplicarea”, considerîndu-se un „student etern și un apatrid metafizic”. Format la școala lui Nae Ionescu, disprețul lui pentru filosofia „sistemică” merge în paralel cu teribilismul cultivat constant, remarcat de toată critica, din Hexagon sau din România (Pierre-Yves Boissau, Patrice Bollon; Eugen Simion, Horia Pătrașcu, Gheorghe Grigurcu, Livius Ciocârlie, Constantin Zaharia). Observațiile justificate ale universitarei Simona Modreanu despre blasfemia și injuria cioraniană sînt citate, injuria avînd „o dublă justificare, atât axiologică, cât și terapeutică” pentru că „blasfematorul” face ”operă de salubrizare universală”. (p. 46) Evident, Cioran este consemnat în istoria literaturii ca un neostoit provocator, un radical valah exilat pe malurile Senei, un ”dandy intelectual” nihilist, copleșit de conștiința deșertăciunii: „Inimitabil, transferând în pagină neliniștile propriei conștiințe inflamate, Cioran a rămas un singular”. (p. 51)

Denumit pe drept cuvînt „exilatul itinerant”, Vintilă Horia (Caftangioglu) este analizat prin prisma impactului pe care ”desțărarea” l-a avut asupra creației sale. Ca toți ceilalți, acesta a cunoscut schizofrenia exilului, cu tot corolarul de neajunsuri: însingurare, zbucium, lipsuri materiale, pe scurt, un „destin de outsider” (Gh. Grigurcu). Un portret bine conturat al singurului autor român care a fost pe punctul de a cîștiga Premiul Goncourt apare la pagina 100 : „Entuziast, bolnav de enciclopedism, cu impuls ezoteric și spirit holistic, făcând din literatură <o tehnică gnoseologică>, încercând a conjuga scientismul cu spiritualismul (creștin), el (prozator, poet, eseist, traducător) s-a vrut și politolog, viitorolog, parapsiholog etc., mizând pe renașterea morală și convergența disciplinelor”. Licențiat în Drept în 1940, tînărul născut în Oltenia a nutrit un „vis diplomatic” și a devenit atașat de presă la Roma, după care a fost viceconsul la Viena. Finalul celei de-a doua conflagrații mondiale îl găsește în lagărul de la Krummhubel (Mariapfarr), unde a stat 10 luni, fiind eliberat de englezi. În acea Europă devastată și de război, și de genocidul deghizat în revoluție, Vintilă Horia alege calea exilului, care va fi o experiență ”revelatoare”: „desțărarea” are o aură utopică, iar preocupările (numeroase) îi provoacă ”irizații de irealitate”, dar și trimiteri precise la ”Țara din gând”, fixând anumite locuri dragi. (p. 106) Construirea de sine va continua în Argentina, Spania, Franța, printr-o serie de „întâlniri fertilizatoare”, lecturi care îi înnoiesc forța vitală (Papini, Heisenberg, Guénon, Toynbee). După publicarea romanului ”Dieu est né en exil. Journal d’Ovide à Tomes” (Paris, Arthème Fayard, 1960) va urma „scandalul Premiului Goncourt”, adică furibunda campanie de presă dusă împotriva autorului de autoritățile „reperiste” și serviciile secrete, cu informații măsluite despre un așa-zis „trecut hitlerist”. Această „carte a așteptării” dezvoltînd tema exilului (care va fi reluată în scrierile ulterioare) a fost receptată cu entuziasm în Franța; juriul a subliniat „caracterul unic” al scrierii, iar Mircea Eliade a salutat „reintrarea spiritului românesc în literatura universală”. (p. 109). După 1989, ”itinerantul” Vintilă Horia a reintrat în spațiul editorial din România (țara pe care n-a mai avut curajul să o viziteze, mai ales după trauma mineriadelor), iar recuperarea acestui personaj tragic este pe deplin meritată, deși „încă aprig controversată”. (p. 123)

Elena-Brândușa Steiciuc

(va urma)