Prestigiosul trofeu literar nu a fost întotdeauna acordat în conformitate cu regulile artei. Refuzul, duplicatul, trecutul tulburat al candidatului ori controversa politică au intervenit în istoria sa.
Pe 10 noiembrie va fi acordat un nou premiu Goncourt, iar scriitorul Emmanuel Carrère este marele favorit. Înainte de a ști cine va cîștiga (sunt 15 autori pe listă), să facem o incursiune în scandalurile care au pătat istoria acestui prestigios trofeu literar.
Premiul Goncourt nu poate fi atribuit decît o singură dată unui autor. Cu toate acestea, autorul francez Roman Kacew, cunoscut mai bine ca Romain Gary, a primit această distincție de două ori. Prima dată în 1956, sub actualul său pseudonim Romain Gary, pentru „Les Racines du ciel”. Apoi, a doua oară, sub numele Émile Ajar, în 1975, pentru „La Vie devant soi”. O experiență interesantă pentru instituție. Fiul vărului său, Paul Pavlowitch, a pozat ca autor pentru o vreme. Gary a dezvăluit mai tîrziu adevărul în cartea sa postumă „Vie et mort d’Émile Ajar”.
Scriitorul român francofon Vintilă Horia urma să fie distins cu Premiul Goncourt în 1960, pentru romanul său „Dieu est né en exil”. Cu toate acestea nu a fost premiat. Dacă inițial premiul i-a fost acordat de către membrii juriului, pîna la urmă, același juriu s-a răzgîndit, după ce a aflat trecutul politic al lui Vintilă Horia. Conform regulamentului Premiului Goncourt, acesta nu poate fi anulat. El rǎmîne atribuit, dar nedecernat.
Să amintim, pe scurt, ce s-a întîmplat. Vintilă Horia a fost invitat la un cocktail de către editura care-i publicase volumul „Dumnezeu s-a născut în exil”. Relatez faptele aşa cum le descria el într-o scrisoare personală (publicată şi de Nicolae Florescu în „Întoarcerea proscrişilor”). La un moment dat, în timpul acestui cocktail, un tînăr francez îl invită pe Vintilă Horia într-o cameră alăturată, pentru a i-l prezenta pe ataşatul cultural al ambasadei române la Paris (nimeni dintre exilaţii români nu se ducea la Ambasada României din Paris; pe atunci, criteriul era nemilos: un exilat care se ducea la ambasadă era considerat un trădător).
Vintilă Horia refuză categoric, francezul care intermediase era un membru al Partidului Comunist Francez, iese ofensat din cameră, iar a doua zi, „din senin”, se declanşează scandalul. Probabil că dosarul era deja pregătit, din moment ce reacţia a fost atît de promptă. Adică la o zi după cocktail, după refuzul lui Vintilă Horia de a-l întîlni pe acest personaj oficial, se declanşează L’Affaire du Prix Goncourt.
Unele titluri din presa franceză, publicate în „L’Humanité” și „Les Lettres Françaises”, dezvăluiseră astfel (la patru zile după anunțarea premiului) că Vintilă Horia era și autorul unor scrieri fasciste și că fusese membru, în anii 1930, al Gărzii de Fier, naționalist, antisemit și pro-nazist. După ce jurații i-au comunicat romancierului că nu îi vor decerna premiul, el a refuzat premiul și a părăsit Franța.
Efectul a fost pozitiv pentru soarta cărţii. Pînă la sfîrşitul anului, într-un răstimp destul de scurt, s-au vândut peste 150.000 de exemplare din volum, iar Vintilă Horia a semnat contracte pentru traducerea romanului său în nu mai puţin de opt limbi.
Cînd, în 1951, s-a zvonit că Julien Gracq ar putea obține premiul Goncourt pentru „Le Rivage des Syrtes”, el a anunțat că va refuza premiul. Într-o scrisoare adresată către „Figaro Littéraire”, el s-a descris ca „non-candidat”, refuz reiterat și mai tîrziu. Cu toate acestea, juriul îi acordă marele său premiu. Scriitorul regretă apoi în mod public că Academia nu a ținut cont de „atitudinea” sa și consideră această poziție ca un abuz de putere.
În fiecare an, există, evident, dezamăgiri. Dar unele ediții sînt mai criticate decît altele. Academia este astfel criticată frecvent pentru că a omis autori majori.
Există scandaluri în jurul premiului literar care au emanat și din lumea politică. Cîștigătoare a Premiului Goncourt în 2009, cu „Trois femmes puissantes”, Marie NDiaye a fost puternic criticată de deputatul Eric Raoult (UMP, „Uniunea pentru o mișcare populară”, partid de centru-dreapta). Acesta a considerat scandalos că un romancier obține cel mai prestigios premiu literar francez după ce a afirmat, cu cîteva luni mai devreme, în coloanele revistei culturale „Inrockuptibles”, că găsește „această Franță” (a lui Sarkozy) „monstruoasă”. „Mi se pare că dreptul de exprimare nu poate deveni un drept la insultă”, a mai adăugat deputatul francez.
Scandalurile Goncourt nu au legături doar cu romancierii. Unii jurnaliști și-au adus și ei contribuția. Un exemplu în acest sens este Alain Ayache, un editor de presă care și-a început cariera ca jurnalist. A devenit faimos după ce, la 16 ani, s-a ascuns într-un dulap din sala de mese a restaurantului Drouant, pentru a spiona deliberările juriului Goncourt. A și repetat experiența în 1983, cînd era șeful săptămînalului „Le Meilleur”. De data aceasta a publicat cele 90 de minute ale deliberărilor înregistrate cu un microfon unidirecțional.
După plecările recente ale lui Bernard Pivot și Virginie Despentes, Academia Goncourt este acum formată din Didier Decoin (președinte), Pierre Assouline, Tahar Ben Jelloun, Pascal Bruckner, Françoise Chandernagor, Philippe Claudel, Paule Constant, Camille Laurens, Patrick Rambaud și Eric-Emmanuel Schmitt.
Anul acesta, la adăpostul măștii anti-covid nu se întrezărește nici un scandal. Dar, niciodată să nu spui niciodată, nu-i așa?
Geo Alupoae
Critic de teatru și impresar la Teatrul ”Matei Vișniec”
