Marele Peter Ustinov spunea despre comedie că „este doar un mod hazliu de a fi serios”. Adevărul e că nevoia de umor şi de distracţie ne însoţeşte toată viaţa. Nu sîntem o planetă a serioşilor şi apretaţilor, a încruntaţilor şi colţoşilor care tratează realitatea cu răceală şi deferenţă. Sobrii şi pedanţii sînt, în genere, rateuri genetice. Fiinţa umană este ludică prin excelenţă. Joaca şi rîsul sînt, la urma urmei, semne ale sănătăţii trupeşti, dar mai ales ale celei mintale. Evident că nu se face să te hilizeşti în biserică sau să pufneşti în rîs în faţa unui suferind de o boală incurabilă. Rîsul incumbă inteligenţă. Nu poţi să rîzi aşa, din senin, ca proasta la hidrofor. Umorul nu ar mai avea nici un şarm, nici un chichi dacă nu ar fi însoţit de inteligenţă. Bine, e perfect adevărat că şi proştii rîd, dar de cele mai multe ori o fac anapoda, adică fix atunci cînd nu e cazul. Rîsul nu e doar o descărcare nervoasă care însoţeşte veselia, ci poate fi şi o terapie. „Un jurnalist american, bolnav de o maladie incurabilă, s-a izolat în casă precum un sihastru, vizionînd multe casete video comice. Şi s-a vindecat”. Chiar cercetătorii americani au făcut un studiu din care rezultă că „persoanele cu simţul umorului sînt mai puţin expuse crizelor cardiace”. Ştiinţa a trimis omul în Cosmos, dar n-a reuşit încă să explice pe deplin mecanismele biopsihice ale ilarităţii. Iote, de exemplu, e una să stai la masă, la şpriţ, cu nişte amici, să asculţi bancuri şi să rîzi pînă te dor fălcile, şi alta e să te lovească boala rîsului. Chiar aşa, se poate vorbi şi de o astfel de boală. În 1962, într-o şcoală din Africa, „s-a declanşat o epidemie de rîs, propagîndu-se vreme de doi ani şi jumătate. Bolnavii de rîs se hilizeau ore întregi vreme de 16 zile”. Mişto, îţi trimiţi plodul la şcoală şi, cînd colo, în loc să înveţe carte, el rîde cît îi ziulica de lungă. Dacă tabelul lui Mendeleev ori diagrama fier-carbon ar avea ceva hazliu în ele, e clar că s-ar eradica total absenteismul şcolarilor. Ilaritatea poate fi spontană sau indusă. Ba, mai mult, în India a şi apărut primul club al rîsului. „În fiecare zi, membrii clubului alternează exerciţii respiratorii cu onomatopee de tipul ha-ha-ha, pronunţarea acestora declanşînd rîsul terapeutic”. Dacă în cazul clubului indian de rîs vorbim despre o afacere cu scopuri medicale, nu acelaşi lucru putem spune despre un patron de club din Olanda, care a făcut una de tot rîsul-plînsul. Fiind posesor de cafenea, iar normativele europene interzicînd fumatul în spaţii publice, omul cu pricina şi-a văzut ameninţată singura lui afacere şi sursă de cîştig. Aşa că a transformat cafeneaua în „singura şi universala biserică a fumătorilor Domnului”. Bineînţeles că el este şi pastorul ineditei biserici. La o aşa trăsneală nici nu mai ştii dacă să rîzi cu gura pînă la urechi sau doar să te cruceşti. Un comunicat pastoral al olandezului anunţă că „Sfînta Treime venerată în această biserică este formată din fum, foc şi scrum”, credincioşii urmînd a primi cîte un „card de membru” pe baza căruia pot duhăni în voie. Locanta cu pricina (la care s-au afiliat urgent şi alte zeci de cafenele) a afişat la bună vedere şi un certificat mare cît un panou pe care se poate citi: „Comunitatea bisericii fumătorilor este liberă să fumeze spre a-L Slăvi pe Dumnezeu şi pacea în lume”. Hă, hă, i-auzi: sugem mahorcă şi slăvim astfel pacea mondială! La urma urmei, patronul cu pricina a dovedit că nu-i prost deloc. Şi-a salvat afacerea şi veniturile apelînd la libertatea credinţei. Sînt interzise bordelurile? Păi, dragi meseni, iubiţi peştişori şi stimate matroane clandestine, de ce nu luaţi exemplul olandezului isteţ? E simplu: se ia un bordel clandestin (cică salon de masaj), se pune în faţa lui un panou plin de floricele şi brizbrizuri pe care se scrie „Biserica împerecherii continue” la care credincioşii cu card pot veni la orice oră din zi şi din noapte pentru a se împărtăşi din taina dragostei faţă de aproapele lor şi, totul, cu scopul slăvirii Domnului şi a păcii planetare. Nu vreau să mă pun rău cu preanefericitul (fără motive) Daniel şi nici cu preacuvioşii părinţi ai BOR, dar o dată şi o dată aceştia vor trebui să înţeleagă că preacurvia controlată social, medical şi mai ales financiar e mai sănătoasă decît cea făcută pe ascuns. Nu încerc să mormonizez nimic. Babele şi mătuşile, moşnegii impotenţi şi habotnicii pot să stea liniştiţi din acest punct de vedere. E drept că Biserica a apărut înaintea darwinismului, dar reprezentanţii ei trebuie să recunoască cinstit faptul că cea mai veche profesie din lume nu e aia de slujbaş al bisericii, ci cu totul alta. Una pe care o ştie toată lumea. Nu înţeleg de ce Biserica nu s-ar moderniza şi ea niţel, şi ar mai înmuia unele dintre dogmele ei, dogme care, vorba înţelepţilor anonimi, „şi-au trăit traiul şi şi-au mîncat mălaiul”. Adică, sînt expirate sau de tot rîsul. Aşa cum de tot rîsul este şi o primăriţă din Florida-SUA pe nume Carolyne Richer, care, supărată pe viciile din urbea sa (consumul de droguri, beţii, furturi şi alte infracţiuni), a dat un ordin prin care i se interzice Satanei să intre în localitatea sa. Mătuşă Carolyne, drăguţo, dar Sfîntul Valentine, ăla cu dragostea, are voie să practice skatebord-ul, să meargă la meciurile de baseball şi facă reclamă la vibratoare şi prezervative? Evident că rîsul este stîrnit, în principal, de nerozia semenilor. Cînd aceasta, nerozia adică, are în spate autori politici, rîsul social devine nu numai molipsitor, ci şi niţel răutăcios. „Cred că mariajele homosexuale ar trebui să fie între un bărbat şi o femeie”, zice nonşalant Arnold Schwarzenegger, actorul care a guvernat California. Ai plesnit-o rău, nene Arny! Bush W George o dă şi mai tare la vinclu. Zice păcăliciul: „Sînt onorat să strîng mîna unui curajos cetăţean irakian a cărui mînă a fost tăiată de Sadam Hussein”. Atenţie la mine! Vă somez să rîdeţi pe înfundatelea sau cu capul sub plapumă fiindcă-i vorba de un fost preşedinte american. Ce naiba, aveţi măcar puţin respect! Buun, sărim pîrleazul la englezi. Ăştia chiar au simţul umorului. Zice Tony Blair: „Am încercat să-i spun primului ministru francez, în franceză, că admir diversele poziţii pe care le-a adoptat în atît de multe chestiuni. În realitate, am spus că-l doresc pe primul ministru francez în multe poziţii diferite”. Probabil că premierul francez i-a surîs galeş şi i-a strecurat pe şest numărul lui de telefon, ca să converseze şi ei ca fetele. Albionii sînt celebri şi pentru umorul lor cinic. Zice un politician: „Am avut 16 imigranţi la masă în camera comunelor”! Brrr, săracii imigranţi, iote, au ajuns în meniul parlamentului englez. Aşa o chestie chiar că nu-i de rîs. În sfîrşit, dacă tot sîntem la capitolul de-a rîsu’-plînsu’, hai niţel şi pe meleagurile Dîmboviţei. Iote ce glumiţă de securist face Micky Şpagă (Şerban Mihăilescu): „Credeţi-mă că nici măcar n-am ştiut că am fost maior de securitate acoperit”. Băăă, loază, mişto de ăsta să faci cu colegii tăi de acoperire, fiindcă nu rîde nimeni la bancurile tale proaste. Şi dacă tot sîntem pe domeniu, iote ce spirit de glumă trînteşte şi matusalemicul liberal Mircea Ionescu Quintus: „Vă rog să nu mă dezinformaţi tocmai pe mine, care am fost informator”. Şi ăsta-i preşedintele de onoare al PNL! Bravo, dragi meseni, pardon, brătieni, halal onoare! De tot rîsul e şi ex-parlamentarul Gyorgy Frunda, care zice cu mîndria specifică etniei sale: „Noi, maghiarii, sîntem apreciaţi de femeile din România pentru că sîntem cel puţin bilingvi”. Să mori tu! Auzi, Gigică, nu fi chiar aşa sigur. Probabil că la etnia lu’ matale, a doua limbă suplineşte lipsa a ceva mult mai important, chiar şi pentru femeile române. Nu spui ce, ghiceşte singur. Nu trebuie să se supere pe mine nici popii, nici pesediştii şi premierii care au spus lucruri nătînge şi nici măcar maghiarii, pentru că nu-s decît un amărît de ziarist, adică unul dintr-ăia cărora Ion Mircea Paşcu le-a transmis următorul mesaj: „Pentru ziarişti am un singur sfat. Băieţi, aveţi grijă că viaţa-i scurtă”. Să mori de rîs, nu alta, cu puradeii ăştia politici. Închei în acelaşi ton, cu ajutorul lui James Herbert, care zicea: „Să nu subestimaţi niciodată ipocrizia politicienilor”.
