Am văzut „Piciul” în copilărie la Cinema Munca, zis odată Atheneu Vergu. A devenit îndată filmul meu favorit. Ai mei divorțau și mă simțeam părăsit, singur. Mă regăseam în personajul lui Jackie Coogan. Am trecut recent pe la Bariera Vergului, nu am mai recunoscut nimic. Locul e străin și pentru mine care am copilărit aici. A ajuns un fel de Chicago sau NY de lumea a treia. Sticlă, betoane, aluminiu – clădiri hîde ieșite din scară. Poți citi de departe pe un zid din intersecție că acolo a fost cîndva Atheneu Vergu. Atheneele erau case de cultură ridicate în anii 20 prin mai toate cartierele. Erau gîndite să ridice nivelul cultural al mahalagiilor. Veneau aici conferențiari, se proiectau filme, jucau trupe de teatru. După război sala a fost dedicată exclusiv proiecțiilor de film și botezată Cinema Munca. Azi e o sală de bingo și un restaurant la parter, cu mese pe trotuar vara, unde însetații beau bere și înfulecă mici. Poate cineva ar trebui să scrie îndurerat cum au dispărut sălile de cinema din București în anii 90, mai ales cinematografele de cartier. Mă cuprinde melancolia cea mai grea cînd mă gîndesc.
Copil fiind visam să mă fac – cînd voi fi mare – casier sau plasator la Cinema Munca pentru a putea vedea filmele gratis. Erau meseriile cele mai de invidiat pentru mine. Aveam un gînd secret, pe care îl ascundeam de părinți care mă vedeam un geniu al pianului. Îmi mai doream să locuiesc din același interes meschin în acel imobil unde se afla cinematograful (avea și locuințe, nu era doar o sală de cinema). Presupuneam naiv că unele apartamente aveau ferestre care dădeau direct în sala de proiecție și te puteai uita la orice film gratis. Biletele costau în aceea vreme 1,75, apoi s-au scumpit la 2,50. Cred că o vreme prețurile au coexistat. Biletele mai scumpe erau mai bune, adică îți dădeau dreptul să vezi filmul din rîndurile din față. Mai tîrziu s-au făcut 3 și 4 lei, prețul unei pîini. Filmele se schimbau lunea, nu ca azi vineri. Era mai sigur să mergi la film în prima parte a săptămînii pentru că după joi încolo era lume multă și riscai să nu prinzi bilet. Dacă aveai bani cumpărai de la bișnițarii postați în fața cinematografului bilete la suprapreț. Dădeai și 10 lei să vezi „Angelica marchiza îngerilor” sau „Spartacus”. Dar eu nu aveam acești bani, așa că eram constrîns să merg la film luni sau marți cînd sala era goală. Obsesia noastră, a copiilor din cartier, era cum să intrăm fără să plătim. Folclorul era bogat cu isprăvi de acest tip. Nu cred să fi reușit cineva să se strecoare în sală fără să arate biletul.
La începutul anilor 60, cînd Gheorghiu Dej lua distanță față de Moscova, au început să apară filmele din Occident și – concomitent – să dispară cele sovietice. Cred că primele au fost niște filme de montaj, „Zile de fior și rîs” și „Cînd comedia era rege”. Ele puneau cap la cap secvențe din comedii burlești. Așa i-am văzut prima dată pe Buster Keaton, Stan și Bran, Harold Loyd. Apoi au venit filmele lui Charlie Chaplin, tot așa: întîi filme de montaj, apoi filme întregi, „Piciul”, „Goana după aur”, „Luminile orașului”. Ecoul cel mai mare l-a avut asupra mea ”Piciul”, cu Jackie Coogan. Firește mă vedeam un fel de Pici plecat în aventura vieții cu Charlot. Eram un copil singuratec și îmi căutam un reazem, ceva care să mă ajute să merg mai departe. Personajele lui Chaplin (le țin bine minte pînă azi, la distanță de o epocă), în universalismul lor, povesteau inclusiv despre mine diverse lucruri pe care nu le știam încă, dar pe care între timp le-am aflat.
Între aceste două momente s-a așternut urîțenia lumii. Mi-am pierdut candoarea, am devenit sceptic, m-am resemnat. E clar de ce Charlot are un loc aparte – și va avea întotdeauna – în inima mea.
Fragment din volumul „Sunt un copil al războiului rece” apărut la editura Corint în 2020.
