Evgheni Vodolazkin, născut la Kiev în 1964, este specialist în literatura rusă veche și, din 1990, cercetător la Institutul Literaturii Ruse (Puskinskii Dom) din Sankt Petersburg. A beneficiat de mai multe stagii de pregătire și burse în Germania, între care, în perioada 1998-2002, la Fundația Alexander von Humboldt. În 2000, a publicat la Munchen Istoria universală a Rusiei vechi, iar din 2012 este redactor-șef al revistei Text și Tradiție.
A debutat literar în 2005 cu romanul Răpirea Europei, însă succesul și primele nominalizări la premiile literare Andrei Belîi și Bolșaia Kniga vin în 2009, odată cu romanul Soloviov și Larionov. Publicat în 2012, romanul Laur îi aduce, în anul următor, Premiile Bolșaia Kniga (premiul întîi și premiul cititorilor) și Isnaia Poliana (Lev Tolstoi). Următorul roman, Aviatorul, publicat în 2016, a cîștigat Bolșaia Kniga (premiul al doilea și premiul cititorilor – locul al treilea).
Dacă în Laur, Evgheni Vodolazkin adoptă o scriitură cronicărească, în stil medieval, în Aviatorul stilul este contemporan. Tema centrală rămîne, însă, aceeași: timpul.
Personajul principal al romanului Aviatorul se trezește în 1999, cu amnezie, într-o clinică medicală. „La început a fost Cuvîntul”: doctorul Geiger îi recomandă, pentru a-și recăpăta memoria, să noteze într-un jurnal tot ceea ce-și amintește – imagini, senzații, frînturi de dialoguri. Ușor, ușor, sub formă de însemnări de jurnal, cititorul descoperă, alături de imagini ale Petersburgului începutului de secol, povestea lui Innokenti Petrovici Platonov, născut la 1900: copilăria, prima dragoste – vecina Anastasia Voronina (din grecescul Anastasia = înviere), fiica profesorului Serghei Nikiforovici Voronin, profesor la Academia Teologică, revoluția bolșevică, apoi lagărul de muncă. În lagăr, Platonov ajunge din cauza unei acuzații de crimă asupra lui Zarețki, muncitor la o fabrică de salam, denunțătorul profesorului Voronin. După anchetă și condamnare, Innokenti va fi deportat într-o colonie de muncă, pe insula Solovki; bolnav din cauza muncii epuizante și a frigului, după o perioadă la infirmerie, va fi trimis la carceră, la Sekirnaia Gora, apoi la LAZAR (Laboratoria po zamorajivaniu i regheneratii – Laboratorul pentru Înghețare și Regenerare); aici îl va cunoaște pe academicianul Muromțev care, pentru refuzul „de a îngheța cadavrul lui F. Dzerjinski (în anul 1926)”, împreună cu întreg personalul Laboratorului pentru Înghețare și Regenerare (LAZAR) va fi arestat și trims de la Leningrad la Solovki.
Trezit la sfîrșitul secolului XX, la vîrsta fizică de 30 de ani, odată cu recăpătarea treptată a memoriei și amintirilor, Platonov va fi mutat într-o realitate de neimaginat, fantastică: cu televizor (mai puțin impresionant decît cinematograful), telecomandă (pe care o va manevra foarte bine), canale de știri, seriale, talk-show-uri (cu participanți despre care spune că „au tonuri de intriganți și de oameni fără multă carte”, de o „vulgaritate insuportabilă”), moderator (care „pronunță cu un glas melodios, împarte discursul nu în fraze, ci în inspirări ale aerului) etc. Mirat și poate ușor moralist, Innokenti se va întreba retoric: „Aceștia să fie contemporanii mei?”.
Ajutat de doctorul Geiger, va reîntîlni două personaje care i-au marcat viața înainte de criogenare: pe Anastasia, acum nonagenară, aflată într-un spital, și pe torționarul Voronin (despre care spune: „O să merg pînă la Judecata de Apoi , să-l acuz […[ nu atît de batjocură și ucidere, cît de însușirea numelui cel mai drag mie. Oare se dă importanță acolo numelor de familie?”), ajuns la 100 de ani, general în rezervă, încă păzit de serviciile de securitate. Grație Anastasiei, o va întîlni pe nepoata acesteia; prima parte a volumului se va termina, simbolic, cu moartea Anastasiei și începutul relației fizice cu nepoata acesteia, Nastia, cu care se va căsători și va avea o fetiță.
Încercarea de a se integra în noua societate, alături de contactul cu tehnologia (mașina de mare viteză, metroul, computerul, internetul – despre care crede că e suspendat fizic deasupra calculatoarelor etc.) este presărată de diverse experiențe (de la reclame pentru legume înghețate sau exploatare de gaz în Arctica, la interviuri televizate despre începutul secolului al XX-lea) și, mai ales, de căutări: „dar eu numai cu asta mă și ocup, caut drumul spre trecut: ba prin martori (ei, odată cu moartea Anastasiei, nu mai există), ba prin amintiri, ba prin cimitir, unde s-au mutat toți tovarășii mei de drum. Încerc să mă apropii de trecut pe diverse căi, ca să înțeleg ce este. E ceva separat de mine, sau trăit de mine pînă acum?”.
Avînd de-a face cu semnele unei degradări fizice tot mai evidente, Geiger reușește să-l trimită pe Platonov la Munchen. Acesta refuză operația și se întoarce cu avionul la Petersburg. Cu ocazia acestui zbor, „aviatorul” își regăsește resursele de a face confesiunea care îl eliberează.
Innokenti este un aviator în timp. Mare parte din universul amintirilor și reflecțiilor sale sînt jalonate de două personaje (Robinson Crusoe, personaj iubit în copilărie, și biblicul Lazăr) și o statuetă a zeiței Themis, lipsită de balanță („atunci cînd i-am rupt balanța, nu știam încă ce unealtă îmi pregăteam. Dar, după cum se vede, zburdălnicia mea de copil a fost parte a dramei care avea să se desfășoare după niște ani […]. ”). Platonov, un eșuat în timp, asemeni personajului creat de Daniel Defoe, își pune, înainte de criogenare, speranța în Lazăr: „Adormind, m-am gîndit la Lazăr. Soarta lui era pentru mine singura speranță. Dacă se dovedise cu putință să fie înviat după patru zile un mort care deja mirosea, ce putea fi imposibil în învierea unui om înghețat după toate regulile? Înțelegeam că a fi găsit viu la dezghețare era exclus, dar nu voiam să plec cu sentimentul deznădejdii”. Tot el va fi salvarea, după dezghețare: „De ce l-a înviat Dumnezeu pe Lazăr? Poate că Lazăr a înțeles ceva ce putea să înțeleagă numai murind? Și această înțelegere l-a atras din nou pe pămînt. Mai exact, a fost milostivit să se întoarcă. Dar poate că a avut un păcat greu, pe care îl putea îndrepta numai fiind viu – și de aceea a fost înviat? Numai că e puțin probabil că un astfel de om să fi putut să aibă un păcat greu. Se știe că după înviere Lazăr nu a zîmbit niciodată. Înseamnă că el a văzut acolo ceva după care nimic din ceea ce e pămîntesc nu i-a mai trezit emoție. Fiind extras din viață, eu nu am văzut nimic. Dar eu nici nu am murit.”
Mărturisirea ultimă a lui Innokenti Platonov ne reamintește, oarecum, universul dostoievskian – pe Raskolnikov, din Crimă și pedeapsă și pe Karamazovi, din Frații Karamazov: „adevărata căință este întoarcerea la starea dinaintea păcatului, un fel de biruire a timpului. Dar păcatul nu dispare, el rămîne ca un fost păcat, ca – nu credeți? – o ușurare, pentru că a fost căit. El există și în același timp a fost anihilat”. Echilibrul se va restabili prin această confesiune: „Pe dulap, iradiind dreptate, Themis își ține balanța. Bunica citește Robinson Crusoe”.
Emil Ursu,
Directorul Muzeului Bucovinei
