Absolventă a Facultății de Filologie, Universitatea București, în 1987, unde și-a susținut și teza de doctorat în aria literaturii comparate, Mariana Boca este un universitar sucevean cu o voce distinctă în cadrul comparatisticii noastre. Pînă acum a publicat eseuri analitice și critică literară în volume colective și reviste din țară și străinătate, axate pe raporturile dintre literatură, gîndirea filosofică și memoria istorică a societăților europene.
POVEȘTI DESPRE OMUL INTERIOR, recent apărut la Editura Tracus Arte (2020), continuă seria unor scrieri precum: „Modernismul între literatură și filozofie”; „Mentalități europene”; „Literatura română în secolul XX”, apreciate de cititori, fie ei din rîndul specialiștilor sau din publicul larg.
Lectura este, pentru autoare, în primul rînd o căutare a sensului (așa cum o spune în cuvîntul introductiv prof. univ. dr. Rodica Ilie), o încercare de a defini o etică a receptării, propunînd un model de lectură „polemic și militant în sensul cel mai bun”, opera literară fiind un fenomen intersubiectiv.
Structurat în 12 mari secțiuni, volumul despre care scriu acum începe cu un grupaj axat pe „puterea cărților citite”. „Vin dintr-o lume unde se citea mult”, arată chiar din primele pagini autoarea, „Cărțile făceau parte din viețile oamenilor. Tatăl meu, un autodidact de la care am dragostea pentru cărți și pentru ideal, avea multe sute de cărți. Acolo, crescînd în acea bibliotecă, m-a prins vraja literaturii, mirajul poveștii.” (p. 18)
În copilărie îi plăceau poveștile vechi, legendele Regelui Arthur, descoperindu-i mai apoi pe Shakespeare și Dostoievski. Notabilă este definiția pe care Mariana Boca o dă lecturii, care – în opinia ei – reprezintă expunerea conștiinței celui care citește la acea influență și la învățătura spre care ea tinde să orienteze mintea.” (p. 22) Dacă – așa cum spune – „puterea cărților citite stă în mintea cititorului”, mi se pare extrem de pertinentă întrebarea pe care o pune autoarea: Oare literatura poate genera viață? În fond, este vorba despre chestiunea influenței și a modului în care, în gîndirea lui Harold Bloom bunăoară, un titan ca Shakespeare a modelat puternic omul occidental actual.
„Problema conștiinței în literatură”, a doua secțiune, se referă mai întîi la singularitatea lui Ulise, „erou unic prin trezia minții”, întrucît Homer a vrut să conducă cititorul „spre ideea că cea mai importantă calitate a lui Odiseu este mobilitatea minții, supunerea, prin participare, și prin capacitatea de schimbare în fața destinului”. Nu este uitată nici problema catharsis-ului, care (dacă este produs cititorului sau oricărui receptor de act artistic) generează acea înstrăinare de sine însuși, plecarea în lumea nevăzută a alterității evocate doar prin cuvînt, pentru că „liberi de noi înșine să putem citi sensul lucrurilor”.
Cea din urmă și mai consistentă secțiune – „O viziune asupra interiorității” – se referă la autori din epoci diferite, precum Le Clézio (cîștigătorul premiului Nobel, în 2008), dar (mergînd înapoi) și Cervantes, Sofocle, Socrate. Mi-a atras atenția în mod deosebit „Sofocle și conștiința precară ne-cunoscătoare” (pp. 110-139), o admirabilă analiză a mitului/poveștii lui Oedip. Dacă o serie de exegeți consideră destinul acestuia ca fiind „ilustrarea ironiei tragice”, Mariana Boca îl socotește drept „victima neputincioasă a unei logici vicioase a întîmplărilor care îl condamnă la cel mai cumplit scenariu al vieții, fără ca el să aibă vreo vină” (p. 119). Prin urmare, eroul mitic care își omoară tatăl și se căsătorește cu mama sa, fără s-o știe, este „robul unei interiorități aride și oarbe”, iar părinții săi naturali, care l-au abandonat de frica unei profeții, se auto-condamnă la împlinirea acesteia, dezvăluind prin această alegere „firea lor sălbatică, frica, răul interior care îi domină.”
Influențată și construită pe o armatură teoretică solidă, pe lecturi din marile opere universale, începînd cu Biblia și scrierile Sfîntului Augustin, cartea Marianei Boca se încheie cu o meditație asupra omului interior, așa cum este acesta revelat de două personaje celebre: Don Quijote si Hamlet. Este ciudat cîte paralelisme sînt între cei doi, pornind de la data morții autorilor, care este aceeași: 23 aprilie 1616. Acești eroi mitici – figuri tutelare ale modernității – încep prin a se rupe de lume. Dacă spaniolul este o proiectare ironică a romanelor cavalerești, prin Hamlet, autorul englez aduce în scenă un erou „revoluționar”, care anticipează dezgustul omului față de om, anunțînd modernitatea care „se întemeiază prin energia schimbării și a salvării prin om.”
Nu pot decît să le recomand celor pasionați de tot ceea ce înseamnă orizontul lecturii acest volum semnat de conf. univ. dr. Mariana Boca, pentru o mai bună înțelegere a fenomenului complex al influenței, al sensului pe care îl poate capta oricine din paginile unei cărți. „Cititoare de cursă lungă”, autoarea propune modele de lectură demne de urmat, militînd pentru reîntoarcerea la o deschidere către carte, fără a se înregimenta neapărat în diversele „isme” la modă în ultimii 40 de ani în critica iterară. Așadar, o carte plină de personalitate, ce produce revelații asupra unor autori canonici.
Elena-Brândușa Steiciuc
