Armata română este respinsă de pe Don, apoi de pe Nipru și Nistru. Se retrage în condiții dramatice din Crimeea. Întîlnirea din februarie 1944 dintre Hitler și Antonescu nu aduce o schimbare a situației. Hitler își pune speranțele în noi tipuri de arme, dar erau simple iluzii. O lună mai tîrziu, Armata Roșie trece la ofensivă și intră pe teritoriul României. Ministrul de Externe al URSS, Molotov, dă o declarație la 2 aprilie în care spune „Guvernul sovietic nu urmărește scopul de a dobîndi vreo parte din teritoriul României sau de a schimba orînduirea existentă în România…”. Intrarea trupelor sovietice pe teritoriul României este dictată exclusiv de necesități de război și de faptul că trupele inamice continuă rezistența. Era o declarație mincinoasă, cum istoria a dovedit-o. Stalin era interesat să nu își trădeze adevăratele intenții față de Aliați. Era hotărît să beneficieze de avansul Armatei Roșii în Europa Centrală și de Est.
Bucureștiul a stabilit primele contacte în încercarea de a găsi o soluție pentru ieșirea din război. Așa cum reușise și Italia. Barbu Știrbey și Constantin Vișoianu negociază la Cairo din partea opoziției. Cei doi Antonești sînt la curent. Și ei duc propriile lor negocieri la Stockholm cu Alexandra Kolontai, ambasadoarea sovietică. Alte puncte de contact încercate sînt prin Turcia, Spania, Portugalia, Elveția, şi Italia. Kremlinul îl contactează pe Carol în Mexic… Dar nicăieri nu se întîmplă ceva favorabil României. Americanii şi britanicii au convenit să nu încheie pace separată. Ar accepta numai capitularea necondiţionată. Moscova a fost de acord. Din acest motiv, americanii şi englezii sînt reticenţi să negocieze. În plus, după conferința de la Teheran e clar că România se afla în zona de acțiune a Armatei Roșii. Washington-ul și Londra preferă să lase soarta României pe mîinile aliatului lor, URSS. Deși părea dispus să negocieze la început, Kremlinul își schimbă atitudinea pe măsură ce obţine succese militare și avansează spre Vest. La 12 aprilie 1944 sovieticii comunică Bucureștiului condițiile acceptării unui armistițiu.
Zilele României sînt numărate.
Regimul Antonescu nu mai e susţinut de populaţie. Se caută pacea. Expediţia pînă la Volga s-a dovedit un eşec. De la Regele Mihai se aşteaptă salvarea țării. El este mai bine informat din 1943 de cînd la Palat îi are pe generalul Constantin Sănătescu și alți cîțiva fideli. Ei văd necesitatea de a scoate țara din război bazîndu-se pe Rege. Mihai este în legătură de mai multă vreme cu liderii partidelor politice. Și ele doresc răsturnarea lui Antonescu, care s-a angajat să meargă alături de Hitler pînă la capăt. Este clar că Germania a pierdut războiul. În aceste condiţii trebuie salvat ce se mai poate salva. Emisarii regelui au întîlniri cu liderii țărăniști și liberali. Mai participă ofițeri superiori care resping și ei ideea continuării războiului alături de Axă. La cererea Moscovei lansată la Cairo, în coaliția anti-Antonescu care se prefigurează sînt incluși și comuniștii.
Pe măsură ce situația României se înrăutățește întîlnirile conspirative devin tot mai dese. Planul răsturnării regimului mareșalului Antonescu capătă contur.
La începutul lunii august, la Rastenburg, are loc ultima întîlnire dintre Antonescu și Hitler. Era ultima dintre cei doi dictatori. Hitler îl întreabă pe Antonescu dacă România va merge pînă la capăt alături de Germania. Antonescu îl întreabă dacă Germania poate să oprească ofensiva sovietică, dacă poate proteja România de incursiunile aeriene ale Aliaților și dacă îl poate sprijini eficient în situația în care Aliații ar pătrunde cu flota în Marea Neagră. Hitler nu răspunde și lucrurile rămîn neclare.
Antonescu, militar competent, a înțeles că Germania a pierdut războiul. A hotărît totuși să continue alături de Hitler chiar dacă în secret tolerează contactele diplomatice cu Aliații. Unele duse chiar de adjunctul său, Mihai Antonescu. Între timp, opoziția condusă de suveran se organizează și pregătește răsturnarea regimului militar. În iunie se formează Blocul Național Democrat. Într-un document trimis Aliaților se afirma că sîntem gata de retragerea țării din Axă, susținerea războiului purtat de Aliați, răsturnarea regimului Antonescu, revenirea la un regim democrat. Liderii Opoziției ajung la conturarea unui plan concret de acțiune. Urmează ca Antonescu să fie chemat la Palat pentru a i se cere să renunțe la alianţa cu Hitler. Dacă refuză trebuie arestat, urmînd a se alcătui un nou guvern, de data asta pro-Aliat.
La 20 august sovieticii declanșează o puternică ofensivă în Nordul Moldovei. Antonescu sosește la București pentru a-l informa pe rege de situația creată. Operaţiunea de răsturnare a regimului Antonescu era pregătită pentru 26 august. Dar pe 24, mareşalul trebuie să plece pe front. Odată plecat din oraș ar fi fost imposibil să mai fie arestat. Era o criză care trebuia rezolvată urgent. Regele ia inițiativa să îl invite la Palat în după-amiaza zilei de 23 august. Liderii partidelor sînt de negăsit. Toată răspunderea apasă pe umerii tînărului rege. Mareșalul se prezintă la Palat puțin după ora 16.00. După o conversaţie de o oră în care arată că rămîne fidel lui Hitler, Mihai dă ordin să fie arestat. În seara aceleiași zile o declaraţie către ţară anunţă schimbarea care s-a produs. Generalul Constantin Sănătescu este numit şef al Guvernului. Pentru a nu cădea victimă unui atentat sau a unei expediţii punitive germane, regele se retrage în aceeași noapte în Nordul Olteniei, în satul Dobriţa. La fel şi Regina-Mamă Elena, care se afla în acea zi la Sinaia.
Armata română respinge atacurile declanșate de germani la București drept represalii. Cînd Armata Roșie ajunge aici venind din Moldova orașul era deja eliberat. Regele Mihai se întoarce pe 7 septembrie la Bucureşti. Dar în altă lume, în alt capitol de istorie. Lovitura de la 23 august a fost pregătită de Rege, susţinut de Armată și ajutat de liderii partidelor istorice. S-a acționat în al 12-lea ceas pentru a scoate ţara dintr-un dezastru iminent. Răsturnarea lui Antonescu a lipsit mașinăria de război germană de petrolul atît de necesar blindatelor sale și aviației sale, a deschis Armatei Roșii drumul spre Balcani și Europa Centrală. Războiul a fost scurtat cu circa șase luni și a salvat un milion de vieți. Fără curajul Regelui Mihai și aportul Armatei, care s-a dovedit loială Suveranului, nimic nu s-ar fi înfăptuit.
Constituția din 1923 reintră în vigoare. România ar fi trebuit să redevină o țară democratică, dacă nu ar fi fost ocupată de Armata Roșie. Cum stau lucrurile se va vedea încă de la început, cînd o delegație pleacă spre Moscova pe 29 august pentru a negocia armistițiul. La Moscova, pînă la 10 septembrie sovieticii nu vor să stea de vorbă cu românii. Stalin amînă discuțiile pînă cînd Armata Roşie ocupă o mare parte din România. Așa pot dicta condiţiile. Abia la 12 septembrie este semnat armistiţiul. Este de fapt un dictat. Partea română nu poate schimba nimic din cererile sovietice. Delegaţia, deşi condusă de un comunist, Lucreţiu Pătrăşcanu, se supune. Sovieticii nu au recunoscut aportul României şi nici faptul că după 23 august nu mai e un duşman, ci un aliat. Condiţiile de armistiţiu sînt extrem de grele. „Este o ocupaţie militară, nu un armistițiu”, spune Iuliu Maniu la întoarcerea delegaţiei de la Moscova.
Regele Mihai revine la Bucureşti pe 7 septembrie. România e deja un teritoriu ocupat. În ţară este o atmosferă de confuzie, teamă şi haos. Mai multe guverne se formează, fără succes, sabotate de comuniști, interesați la ordinul Moscovei să creeze dezordini. Comisia Aliată de Control este dominată de sovietici. Americanii şi britanicii joacă un rol strict decorativ.
În octombrie, Winston Churchill face o vizită la Moscova, preocupat de soarta Imperiului Britanic. În ce priveşte Europa de Est şi Balcanii, Stalin şi Churchill convin asupra formulei: România – 90% sovieticii, 10% englezii, Grecia – 90% englezii, 10% sovieticii. Churchill era maxim interesat ca Armata Roșie să nu ocupe Grecia, care le-ar fi dat acces în Mediterana și ar fi amenințat Canalul de Suez. A procedat la acest schimb cu Stalin. Soarta României este pecetluită.
Stelian TĂNASE
